Marina Țupran


Despre Mozartissomo 1999 TVR-TBOD

Cuvinte cheie: Spaţiu teatral coregrafic, environment teatral, esenţă.

Prezentare generală

Am făcut cunoştinţă cu dansul într-un proces care mi-a îmbogăţit naivitatea de spectator prin poezie şi înţelegere. Gîndind acum la dans, nu îl mai văd doar ca o sumă de mişcări relevante estetic, ci ca ceea ce este dincolo de mişcare: invizibil şi imaginar. Este o reacţie foarte personlă, totală, spectaculoasă în sine, dincolo de ceea ce se petrece pe scenă, este o relaţionare armonioasă şi organică între tine şi celălalt. Dansatorul se deschide şi îl primeşte pe spectator în lumea sa, în intimitatea sa, a spaţiului său personal. Este spaţiul Eului nevăzut, care îşi află loc atît în interior, cît şi în afara dansatorului, susţinîndu-i şi ghidîndu-i mişcările.

Gigi Căciuleanu afirmă că un dansator pe scenă este foarte singur, este vulnerabil, confruntat cu privirile şi inimile care palpită din public, cu sensibilitatea şi intelectul fiecăruia, ca mică parte a unui “împreună” care este publicul. Dar spectatorii care sînt bineveniţi într-un dans arătat de Gigi Caciuleanu sau dansat chiar de el îmbrăţişează dansatorul şi îi îndulcesc singurătatea. Îi percep gesturile şi mişcarea, sesizează ritmul şi măsura şi participă la spaţiul dansatorului, ca întuneric protector şi învăluitor, empatizează şi simpatizează într-un flux al energiei creatoare.

Analiza

Dinamica de cuplu dintre Jenna Johnson şi Gigel Ungureanu este un flux natural de planuri: imediat, fizic, material, cu cel emoţional, psihologic, personal, cu cel poetic, filozofic, într-o schimbare consistenă şi constantă, ca a anotimpurilor, dar cu nota imprevizibilului. Ştim că privim o femeie şi un bărbat, dar vedem un element, aerul, şi o pasăre. O furtună sau o adiere blîndă şi un şoim sau pescăruş, fiecare mereu altul şi de aici, într-o relaţie mereu altfel nuanţată cu celălalt. Modificarea raportului de forţe creează echilibru: Ea îl susţine, dar atunci El are paşii mari, care străpung spaţiul de cuplu şi înfruntă lumea la exterior, înaintea Ei şi mereu în urmă, într-o premergere protectoare, puternică la rîndul ei. Chiar mişcările sincron, mîngîieri ale aerului care ating spaţiul împreună, de-odata, în planuri diferite, dar în acelaşi acord reprezintă o revenire la echilibru, chiar dacă pentru scurt timp.

Cuplul este aproape static, într-un balans temporar, fie într-o înlănţuire de greutăţi şi de forţe, de momente şi vectori. Doritorul devine dorit şi viceversa, printre apropieri, îndepărtări, reveniri şi înstrăinări. Gingăşia gestului de a ridica puţin materialul rochii de pe picior este simplu şi sincer, luminos, chiar radiant, cu spiritul ludic pe care iubirea nu îl pierde, ci îl cultivă. Apoi, profunzimea şi solemnitatea transformării cuplului în unicitate, a dualului în intimitatea apropierii, a contopirii, în care, pentru un moment, îmbrăţişarea prinde formă simplă, esenţializată, perfectă.

Sîntem admişi într-o relaţie unică, instanţiată, a cuplului, sîntem admişi cu generozitate, publicul dezvoltînd sentimentul de apartenenţă la poveste. Ne priveşte pe toţi, de dincolo de întuneric, de sub lumina reflectoarelor. La un moment-dat se petrece inevitabilul, însă. Ca în fiecare cuplu, cu personalitate diferită de orice alt cuplu de dinainte sau de după el, există momente extraordinare de apropiere de arhetip. În care El şi Ea îşi pierd numele şi devin parte din Noi. Devin Iubire, Dăruire,  Posesie, privite ca idei platonice, ca fond arhaic şi autentic uman, ca esenţe. Înrudirea artistică a lui Gigi Căciuleanu, precum cea a lui Miriam Răducanu, cu sculptura lui Brîncuşi transformă trupurile în mişcare în scuplturi vii. Mai mult, în idei, în esenţe, în simboluri, trec dincolo de sine într-o auto-depăşire împreună. Transformarea verbului în mişcare duce mai departe verbul spre substantiv, spre concept.

Privirea, chipul, îşi pierd poziţia centrală în comunicarea din diadă. Cei doi dansatori comunică pe întreg corpul, iar atunci cînd nu se ating, comunică invizibilul lor, golul formelor celor două corpuri, prelungiri ale lor, într-o apropiere la fel de intimă. Spaţiul teatral coregrafic se modelează într-o îmbrăţişare ocrotitoare, care creşte în jurul corpurilor şi implică spectatorii într-o creştere împreună. Spaţiul devine copilul iubirii protagoniştilor.

Concluzii

Ce ne atrage la dansul lui Gigi Căciuleanu? Regăsirea unei lumi în care naivitatea de copil redevine standardul aşteptat, firesc. Autenticitatea unei ieşiri din personaj a noastră, a fiecăruia, în vederea libertatăţii reacţiilor autentice, în care micile zgomote şi tresăriri valorează cît o lume întreagă, într-o inversare a ordinii. Ieşim din rol, din gesturi mecanice, părăsim locurile comune şi păşim împreună ca indivizi spre locuri ample, vizibile sau invizibile, ale imaginarului dansului lui Gigi Căciuleanu, în acelaşi timp copii şi oameni împliniţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: