Alexandru Urzica


Cuvinte cheie: neputinţă, pasiune, primordial, contopire, verticalitate


Gigi Căciuleanu construieşte un spaţiu numai al lui, pe care încearcă să îl destrame, să îl fărâme, în mii de bucăţele, pentru ca mai apoi să îl facă pe înţelesul unui public cât mai larg. El încearcă să se regăsească pe sine, navigând într-un spaţiu infinit. Caută mereu puncte de sprijin care să îl fixeze pe un drum şi se mulează mereu pe acestea. Transmite pasiuni, idei, viaţă şi moarte. Se zbate mereu între doi poli: fie că este bine sau rău, fiinţă sau nefiinţă, dragoste sau ură.

Deconstruind o lume imaginată de artistul Gigi Căciuleanu, coregraful din el pune în scenă frânturi dintr-o flacără mereu vie şi care mistuie fiecare individ. Interacţiunile dintre corpuri, desenate de Căciuleanu prin intermediul dansatorilor, sunt asemenea unor piese de lego care au mereu părţi care se pot îmbina într-o formă unitară şi alte părţi care pur şi simplu se resping asemenea unor magneţi.

Libertatea corpurilor aflate în mişcare dansată este totuşi limitată la nişte spaţii bine definite şi descrise cu o precizie matematică. Jocul cu axele verticale, respectiv orizontale, îi permite să penduleze mereu între cele două extreme care definesc viaţa cotidiană a fiecărui individ, codificată de Căciuleanu într-un teatru coregrafic plin de substanţă filosofică. Sparge tiparele culturale cu interpretări care propun noi perspective, noi unghiuri de abordare a problemelor sociale şi domestice. Personajele feminine pe care le dezvoltă în spectacolele sale de dans prind rădăcini ancestrale şi sunt învăluite de o energie care se răspândeşte în sfere concentrice, care străpung toate câmpurile pe care le întâmpină. Corurile dansante au şi ele forţa unui bulgăre care se rostogoleşte şi capătă amploare cu cât dansul se amplifică. Relaţia cu muzica este şi ea foarte importantă. Dansatorii lui Căciuleanu se înfiletează perfect pe reverberaţiile, pe câmpurile energetice, degajate de muzică.

Duet Jenna Johnson – Gigel Ungureanu (Mozartissimo – 1999)

Duetul începe printr-un gest de neputinţă, prin atingerea unei prelungiri corporale care este părul personajului feminin, urmat îndeaproape de o trecere de la un ax vertical la unul orizontal prin cădere. Personajul masculin dezvoltă încă de la început o serie de acte protective, chiar materne, el îşi apropriază corpul partenerei şi îl „înghite“, îl devoreză, pe parcurs ce peretele dintre ei creşte. Căciuleanu schimbă tiparul cultural, modifică rolurile, el ridică un templu în jurul personajului feminin în faţa căruia forţa masculină nu se poate desfăşura.

Trebuie subliniat faptul că aproape pe întreaga durată a duetului personajul masculin îl îmbrăţişează pe cel feminin nenatural – mai exact prin spate. Acest gest simbolizează atât dorinţa neîmpărtăşită a personajului masculin, cât şi povara care o poartă personajul feminin.

Puse faţă în faţă: duetul din Mozartissimo şi cel din Cafe Muller al Pinei Bausch, putem observa cum neputinţa este cuvântul care le leagă pe ambele. În cazul Cafe Muller, actul dramatic reprezentat pe scenă este activat odată ce publicul reuşeşte să asocieze mişcările repetate cu ritualuri din viaţa reală. Îmbrăţişarea iniţială face direct trimitere la iubire, iar faptul că personajul feminin stă agăţat de gâtul partenerului denotă din start imposibilitatea relaţiei. Intervenţia personajului secundar întăreşte şi mai mult impresia iniţială, însă modifică şi regulile jocului. Acest personaj extern joacă rolul societăţii care dezvoltă nişte tipare clare în care societatea este obligată să se înscrie. El acţionează ca un factor perturbator în cadrul interacţiunii dintre cele două personaje principale.

Dacă duetul Pinei Bausch are un final rotund, adică se încheie cu partea de început – respectiv cu îmbrăţişarea dintre cele două personaje principale; în cazul duetului din Mozartissimo, cele două personaje îşi dezvoltă în final propriile spaţii care evoluează paralel, propriul univers susţinut de verticalitate. Gigi Căciuleanu îmbină şi în acest spectacol două câmpuri, două tipuri de gândire: una ştiinţifică – traductibilă într-o formă geometrică şi una poetică, netraductibilă şi abstractă, dar care funcţionează ca declanşator pentru publicul spectator.

Necunoscutul care pulsează, una dintre multiplele definiţii pe care Gigi Căciuleanu o dă dansului, este mai mult decât potrivită pentru tipul de opera pe care acesta o crează. Energia degajată de dansatorii de pe scenă este simţită de public asemenea unor plămâni care se închid şi se deschid. Spaţiul Căciuleanu devine un spaţiu accesibil pe măsură ce publicul înaintează, uneori orbeşte, în universul imaginat de acesta. Odată ce codurile şi simbolurile cu care lucrează Căciuleanu sunt sparte, publicul are acces la un râu nesecat de lirism.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: