Puterea politică în democraţie. De la transferul de informaţie-resursă la marketing politic


autor Oana DAMIAN

Putere şi dominanţă

                Anthony Giddens în lucrarea sa Constituirea societăţii, tratează conceptul de putere în legătură cu dominaţia. Din această perspectivă fenomenele de dominaţie nu sunt în mod necesar „hegemonice, şi nici univoce; ele trebuie resituate într-un context de interacţiuni care pune accentul pe practicile agenţilor şi pe comportamente nu doar economice, ci şi politice” (Gilles Ferréol, Guy Jucquois, 2005, p.544) Autorul încearcă să găsească legătura dintre acţiunea umană şi structura socială. În acest sens puterea este „legată de dominaţie, în măsura în care se bazează pe utilizarea, într-un context de interacţiune, a unor resurse ce provin dintr-un mod de dominare şi, prin aplicarea lor, reconstituie în acest mod în conformitate cu dualitatea structurii”( Raymond Boudon et al, 1997, p.243)

                Interacţiunea capătă trei dimensiuni date de putere, comunicare şi sancţiunile normative. Propietăţile lor ţin de dominare, semnificare, şi, respectiv, de legitimare. (idem, p.244) Giddens propune un model de analiză relaţional despre putere prin legăturile pe care aceasta le întreţine cu nivelul structural al dominaţiei. Autorul vede dominaţia ca distribuţie inegală de resurse şi nu este interesat de raporturile generate între actori. Schema sa se bazează pe raporturile dintre putere, structură şi dominaţie. (p. 245)

                Max Weber propune o distincţie între putere şi dominare. Dominarea este definită de autor ca o caracteristică a organizaţiilor umane din diverse sfere ale vieţii sociale (muncă, familie, aparat politic şi administrativ, etc.). Weber (1971, cap 3) consideră că acţiunea dominatoare poate fi legitimată în trei moduri (idem, p. 228):

  1. Autoritatea legală (birocratică): supunere raţională, în virtutea poziţiei într-un sistem hierarhic recunoscut; acesta face apel la lege, la normă: dominaţia sa se bazează atunci pe autoritatea sa legală;

  2. Autoritatea tradiţională: supunere bazată pe respectul faţă de un sistem de valori şi norme încetăţenite, tradiţionale; invocă datina, obiceiurile locului: în acest caz exercită o autoritate tradiţională;

  3. Autoritatea carismatică: supunere iraţională, bazată pe factori emoţionali şi puterea de convingere a leaderului; personalitatea sa emană farmec, seductie, este expresia unor calităţi exceptionale: autoritatea sa este de natură carismatică; Instituţionalizarea carismei: autoritatea carismatică se impune şi generează instituţii proprii care, în timp, ajung să se bazaze pe legitimitate legală şi/sau tradiţională. 

                 Dominaţia poate fi considerată „însuşi fundamentul vieţii în sociatate, pentru că, prin definiţie, a domina înseamnă a exercita o constrângere asupra comportamentului celorlalţi.” (p. 222). În acest sens viaţa socială este reglată de sumarea inconştientă de către individ a constrângerilor care facilitează menţinerea ordinii (conferă stabilitate – ca funcţie principală a dominaţei în societate). Dominaţia funcţionează la nivel politic prin impunerea ordinii legislative, prin constrângerea la respectarea şi aplicarea textelor de lege la nivelul tuturor cetăţenilor. În Constituţie se menţionează nimeni nu este mai presus de lege. „Capacitatea de a gestiona ordinea internă a unei colectivităţi (de a legifera, de a judeca, de a pedepsi şi de a guverna), cu alte cuvinte puterea politică, este miza luptelor politice, opunând elitele statale şi cetăţenii.” (p.225)

                   Pierre Bourdieu tratează dominanţa în legătură cu capacitatea de exercitare a unei forţe economice, precum şi prin acumularea unui capital simbolic, menit a susţine poziţia aferentă câmpului sau spaţiului social pe care un anumit actor îl domină. Dominanţa are loc prin relaţiile economice care se formează între producătorii de bunuri simbolice, între cei care au un loc determinat pe piaţă şi cei care vor să ocupe unul. Opoziţia dintre câmpurile formate în spaţiul social declanşează nevoia de poziţie în structura raporturilor de forţă (economice şi simbolice). Aceastea definesc câmpul de producţie şi capitalul de care dispune un agent în lupta pentru echivalarea şanselor obiective de profit cu un actor dominant. (Pierre Bourdieu, 1986, p. 217)

                   După Bourdieu, un mod de a contesta puterea dominanţilor este întoarcerea la originile creaţiei lor, la izvoare, prin repropulsarea pe piaţă a formelor pe care chiar ei le-au impus. Puterea de care dispun dominanţii este mereu încercată prin presiunile noilor veniţi pe piaţă. Demersurile de a ocupa un câmp dominant formează probleme sociale, care pentru Bourdieu „sunt relaţii sociale: ele se definesc în confruntarea dintre două grupuri, două sisteme de interese şi de teze antagoniste; în relaţia care le constituie, iniţiativa luptei, chiar terenurile unde aceasta se desfăşoară, revine pretendenţilor care sfarămă doxa, rup tăcerea şi pun în discuţie (în adevăratul sens) evidenţele exietnţei fără probleme ale dominanţilor” (idem, p. 218)

A fi cetăţean

                 După Sophie Duchesne „a fi cetăţean înseamnă a-ţi asuma legăturile cu concetăţenii”. Această definiţie pune accentul pe rolul civic al individului într-un sistem social, în care îşi asumă răspunderea cetăţeniei prin legăturile pe care le menţine cu naţiunea. În societatea modernă apare problema cetăţeniei sub forma apartenenţei – între modelul naţional şi cel individual (Gilles Ferréol, şi Guy Jucquois, 2005, p.110).  Naţiunea, văzută ca o apartenenţă naturală, este „un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care la drept vorbind, se confundă constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul se găseşte în trecut, celălalt în prezent. Unul este profesia comună asupra unei bogate moşteniri de amintiri; celălalt este consimtământul actual, dorinţa de a trăi impreună, vointa de a continua punerea în valoare a mostenirii pe care am primit-o indiviză”, după cum consideră Ernest Renan. (idem, p.111)

                După Daniel Bougnoux spaţiul naţional, un spaţiu de identificare reciprocă, se bazează „pe împărtăţirea aceloraşi coduri şi a instrumentelor simbolice, pe primul loc sitându-se limba; aceastea se transmit în sânul fiecărei familii şi se manifestă în schimburile zilnice, la lucru sau în timpul liber, dar între cele două lumi, scoala este cea care, cel puţin de la Jules Ferry încoace, deţine monopolul în procesul de formare a cetăţeanului” (2000, p. 112).  Spaţiul naţional se formează înainte de spaţiul public ca o activitate centralizată de integrare şi unificare. (ibidem)

                 Societatea modernă impune un nou model de cetăţean, individualist şi individualist, care prin existenţa sa în spaţiul social, nu aparţine, ci se extinde (făcând parte din umanitate). Interacţiunile sociale nu pun faţă în faţă oameni ai aceleaşi comunităţi, ci indivizi unici şi singulari. Noul model nu priveşte cetăţeanul prin legătura sa cu naţiunea, cu forma unui sistem politic, chiar pune în evidenţă „o anumită distanta faţă de politică, ceea ce ne conduce la precizarea sensului apartenenţei cetăţeneşti: ea trimite mai putin la raportul individului cu puterea şi mai curând la relaţiile pe care acesta le întreţine cu concetăţenii săi (Duchesne, 1997)” (idem, p. 113) 

                 Ferréol îşi pune întrebarea (luând în considerare tensiunea care se formează prin interferenţa celor două modele): „Acest cetăţean destul de blazat, prea puţin informat cu privire la drepturile şi îndatoririle sale – pe scurt, situat departe de jocul politic – este oare simptomul unei crize contemportane?” (ibidem).  Desigur că îndepărtarea cetăţeanului de naţiune conduce şi la o scădere a gradului de implicare în viaţa socială. De aceea spiritul civit trebuie activat, iar mass-media, prin asumarea unei responsabilităţi sociale, poate contribui la legătura dintre cetăţean şi spaţiul public. Într-o democraţie poporul nu poate avea puterea (decât simbolică) şi astfel nu şi-o poate exercita direct sub o formă de guvernământ. Însă poporul are capacitatea de a judeca de a pune la îndoială politicile şi acţiunile guvernanţilor. Esenţa puterii constă în acţiunea demiterii (în schimbarea forţelor puterii) prin vot. Pentru a avea capacitatea de a judeca, cetăţenii, poporul trebuie să-şi aume o cultură civică şi să dea dovată de implicare prin spiritul civic. În acest sens Giovanni Sartori se întreba: „Cât de suveran mai este un popor suveran care habar nu are de politică? Din nimic, ce se poate naşte? La drept vorbind, ex nihilo nihil fit. Sau, altfel spus, din nimic se naşte haosul” (2005, p.144) Societatea se autoconstruieşte în virtutea unei „culturi politice“ (cel puţin pe baza unei mentalităţi cu privire la stăpânire şi supunere, la respectul unor ierarhii, norme şi reguli care îngăduie libertăţi), dar aspectul rudimentar („subcultura politică“) depinde de ceea ce se numeşte „vocaţia civică“.

                    Dacă la scara culturii politice de tip „parohial“ vocaţia civică tinde spre nulitate, iar în cazul culturii politice „dependente“ abia pâlpâie, raportată la noţiunea de „cultură politică participativă“ vocaţia civică este definitorie. Căci în calitatea ei de „set de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale “cultura politică trimite la simplii cetăţeni (care au „internalizat“ în cunoştinţe, sentimente şi evaluări sistemul politic) şi mai puţin la elitele intelectuale sau conducătoare, despre care se presupune în mod tacit că o posedă (Gabriel Almond si Sidney Verba, 1996, p. 11 ). Legată în mod inevitabil de noţiunile de „cetăţean“ şi „cunoaştere“, cultura politică presupune un interes special şi o preocupare în această direcţie, o vocaţie în virtutea căreia să se dezvolte chiar şi atunci când mediul politic (cum ar fi regimul totalitar comunist autointitulat „democratic“, guvernând cetăţeni cu drept de vot, dar nu de alegere) nu îi este favorabil (idem, p. 15).

                    Democraţia modernă s-a dezvoltat ca urmare a unor teorii cumulate timp de mai multe secole, teorii ce veneau să impună societatea modernă deasupra societăţilor aristocratice ale lumii vechi. Antichitatea a servit drept model tuturor acestor teorii – prin scrierile lui Platon, Solon, Pericle, Strabon, Aristotel, şi alţi filozofi.

 Esafodajul cultural al democratiilor discursive contemporane

                   Karl Popper pune în legătură dezvoltarea democraţiei (atât cea ateniană, cât şi cea modernă) cu extinderea unei pieţe culturale, prin inventarea pieţei de carte. Autorul remarcă legătura strânsă dintre dezvoltarea intelectuală şi cea a ideilor democratice. (Karl R. Popper, 1998, p .74) Din perspectiva lui Doru Pop, presa privită ca mijloc de intermediere necesar între diversele niveluri ale grupurilor sociale, poate fi considerată factor de trecere de la democraţia ateniană la democraţia societăţilor industriale. Tradiţia clasică condiţiona democraţia prin participarea liber consimţită a cetăţenilor, oameni ai polisului, prin interacţiunea lor ca exercitare a libertăţii, care se concretiza într-un schimb comunicaţional, în agora – piaţa ca forum de discuţie.  Comunicarea publică practicată avea ca finalitate luarea unor decizii în comun acord. (Doru Pop, 2001, p. 35)

                   Importanţa decizională este accentuată de însăşi amplasarea spaţiului de dezbatere. Legăturile spaţiale – centru, formă de echilibru al sistemului organizaţional, facilitau legăturile sociale formate prin comunicarea politică. În polis, agora, piaţa unde se întâlneau cetăţenii se află în centru. Deciziile politice erau luate de adunarea poporului, în mod public. Ele trebuiau justificate în faţa cetăţenilor şi trebuiau să primească aprobarea acestora. Centrul – funcţiona la nivel simbolic prin reprezentarea plurală a opiniilor şi conştientizarea lor prin dezbatere; practic prin activarea unui proces de raţionalizare a deciziei politice. Sistemul democratic liberal oferă două posibilităţi pentru depăşirea impasului produs de complexitatea socială. Prima direcţie priveşte indivizii care acţionează raţional, iar corpul deciziei provine dintr-o predispoziţie naturală de a interacţiona. O altă direcţie se referă la modul de gestionare a informaţiilor, corectitudinea lor şi accesul liber permit validarea decizilor adopatate raţional. (Doru Pop, 2001, p. 35). Democraţia liberală este caracterizată de echilibrul constituţional dintre valoarea sa fundamentală (în speţă, egalitatea) şi cea a liberalismului (libertatea). Democraţia liberală percepe lupta cetăţeanului împotriva politicilor statului şi pentru apărarea drepturilor individuale, prin formarea pieţei libere a ideilor. Mass-media devine principalul pion al fundamentării ideilor şi opinilor, un cadrul al dezvoltării părerilor divergente (care în final produc consens). Modelul pieţei în competiţie, dezvoltat de practica liberală, poate fi susţinut şi de abordarea lui Spencer, în care libertatea absolută determină competiţia. În acest caz roul statului este de a regla acţiunile individuale constitutive ale pieţei. (Raymond Boudon et al, 1997, p.258)

                     John Keane are o părere critică la adresa liberalismului şi practica sa în societatea democrată modernă. Autorul consideră că deşi acesta vorbeşte despre nevoia de piaţă liberă a comunicaţilor, nu încurajează acesată tendinţă, chiar manifestă „un ataşament profund neoconservator faţă de autoritarismul politic şi cultural”. (John Keane, 2000, p.97). Negocierea colectivă a deciziei fundamentează o noua perspectivă asupra puterii, o dispersare a autorităţii publice prin reţele interactive şi se bazează pe un set de principii politice postmoderne: gestionarea acţiunii colective fără intervenţia obligatorie a statului, implicarea instituţiilor şi a actorilor care nu aparţin sferei guvernului, implicarea reţelelor de actori autohtoni, mai ales a societăţii civile, a mediului de afaceri şi a beneficiarilor (“stakeholders”) (Stoker, 1998, p. 22), precum şi acţiunea comunicativă a acestora. În acest sens, asocierea democratică bazată pe o deliberare publică, în sfera opţiunilor colective, a unor cetăţeni egali şi liberi, configurează un concept discursiv al democraţiei deliberative pe care J. Habermas (1998) îl consideră baza unei teorii normative a democraţiei.

                      Conceptul discursiv de democraţie este o formă a comunicării publice politice care trebuie să se opună clientelizării cetăţenilor şi conformismului nepolitic al acestora, cetăţeniei pasive, prin stimularea participării active şi (auto)reflexive a cetăţenilor la procesul decizional, mai ales în condiţiile democraţiilor de masă social-statale care înstrăinează cetăţenii de procesul politic, aceştia nemaifiind interesaţi în mod activ de obţinerea garanţiilor publice ale statului.

 

 Bibliografie:

Gilles Ferréol, Guy Jucquois, - Dicţionarul alterităţii şi al relaţilor interetnice, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
Raymond Boudon et al,- Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Pierre Bourdieu, - The forms of capital, 1986
Duchesne, 1997
Gabriel Almond si Sidney Verba, - Cultura civică, Ed. Du style, 1996
Karl R. Popper, -  1998
Doru Pop, - Mass media şi democraţia, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
John Keane, - Mass media şi democraţia, Ed. Institutul European, 2000
Stoker, 1998

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: