Mediatizarea politicului în societatea contemporană


ŞTIREA ŞI … „NEPĂTRUNSELE” CĂI ALE ADEVĂRULUI.

MEDIATIZAREA POLITICULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

 autor Mariana COJOC

  

Cum şi dacă putem filtra optim bogăţia informaţională pentru a percepe şi distinge realitatea politică?

Ştirile noastre „cele de toate zilele”, cele dintr-o simplă fişă cotidiană, se transformă, în goana după „realitate”, de cele mai multe ori, în simple cioburi dintr-o imensă oglindă spartă, bogăţia informaţională asaltându-ne încă de la primele ore ale dimineţii. Exemple? Câteva: O mişcare de extremă dreapta ameninţă taberele de rromi[1]; Problema imigranţilor în atenţia Papei Benedict al XVI-lea[2]; Autorităţile italiene semnează din ce în ce mai multe acte de extrădare[3]; Prodi: Decretul privitor la expulzări respectă normele europene[4]; MAE: Întâlnirea ministrului Cioroianu cu Costel Argint nu a avut un caracter particular[5]; Cioroianu: Nu sunt perfect, dar sunt potrivit pentru funcţia de ministru de Externe[6]; Raportul lui Marty: listele negre ale ONU şi UE încalcă drepturile omului[7].

Evident, percepţia indivizilor asupra informaţiei politice difuzate de media depinde de foarte mulţi factori. Charles W. Kegley Jr. şi Eugene R. Wittkopf[8] au conturat factorii care pot influenţa percepţia publicului asupra politicului iar dintre aceştia amintim: 

– propriile nevoi, necesităţi (psyhological needs), încredere sau neîncredere, dispoziţiile de moment sau nu ale fiecăruia,

– propriul punct de vedere cu privire la viaţa politică, economică sau culturală,

– educaţia „dirijată” prin ariile curriculare, manuale, profesori,

– imaginile promovate de diferite asociaţii cu care individul interacţionează,

– poziţia socială a individului,

– atitudinea promovată de politicieni, de voci autorizate dintr-un anumit domeniu.

În fond, susţin autorii, suntem prizonierii predispoziţiilor conceptuale care ţin de credinţe şi imagini într-un/dintr-un anumit domeniu iar de acest prizonierat „beneficiază”, în primul rând, politicul.

Astăzi, noile metode de persuasiune, au la bază, imaginea/imaginile, mizându-se pe lipsa exerciţiului reflecţiei publicului-ţintă, precum şi pe inabilitatea mânuirii conceptelor sau a argumentelor logice[9]. Publicul-ţintă primeşte ca substitut sloganuri şi simboluri.  

În acest sens, Lucian Sfez evidenţiază „jocul mediaticului şi al simbolicului” identificat cu uşurinţă în campania prezidenţială din Franţa anului 1988. Potrivit analistului în cauză, aceasta a ilustrat dualitatea sistemului politic: „cel al simbolisticii care se încadrează în trup şi sânge şi cel al comunicării care dezincarnează, delocalizează şi distruge”[10]. În fapt, Sfez consideră că spectacolul politic este pentru media şi aici aminteşte desfăşurarea anumitor „manifestaţii” la ora destinată ştirilor (vezi dezbaterile televizate la orele de maximă audienţă), dar şi faptul că discursurile celor implicaţi „trec peste mulţimea adunată pentru a se adresa telespectatorilor sau cititorilor presei de a doua zi”[11]. El vorbeşte, totodată, şi despre „ridicarea” sau „căderea” liderilor cu ajutorul sondajelor, atât de mediatizate în zilele noastre, despre care Roger-Gerard Schwartzenberg consideră că pot crea „opinia cel puţin în aceeaşi măsură în care o măsoară”[12]. Efectele publicării sondajelor în timpul unei campanii electorale, de exemplu, sunt cât mai diverse, autorul amintind aici – efectul bandwagon care are în vedere obţinerea victoriei celui aflat deja pe locul întâi cu o majoritate confortabilă sau efectul underdog, opus primului, astfel încât cel plasat pe locul secund, trezind un val de simpatie, culege voturile nehotărâţilor[13]. Evident, sunt şi studii în care autorii contestă efectul sondajelor în manipularea electoratului dar, ceea ce este esenţial, nu îl exclude.   

La toate acestea se adaugă expunerea selectivă a informaţiilor difuzate de mass-media, memoria auditoriului, care şi ea este selectivă cât şi „fenomenul refluxului” sau al „fluxului în doi timpi” prin care mesajele sunt preluate, într-o primă fază, de persoanele implicate direct (interesate) care, în faza a doua, vor juca rolul unui releu (curea de transmisie) în distribuirea informaţiei, astfel încât aria publicului ţintă se lărgeşte. Michel Hastings consideră că în acest fel putem vorbi azi despre o „democraţie catodică” unde accentul cade pe „vedetizarea scenei politice”[14] unde sunt neglijate „ideile şi datele abstracte în folosul punerii în scenă a înfruntărilor personalităţilor care captează atenţia şi trezesc imaginaţia”.

O decriptare a imaginii politicului (Charles W. Kengley Jr., Eugene R. Wittkopf vizează politica externă[15]), formată şi transmisă de toate canalele informaţionale ar avea, potrivit analiştilor citaţi,  următoarea configuraţie:

 

Modelul ideal al politicului Practicile comune
Informaţia precisă furnizată publicului-ţintă Informaţie distorsionată
Definiţii clare, conforme cu interesul naţional Motivaţia personală a unui grup de interese
Analiză exhaustivă a problematicii politicului ce ţine cont de toate (cât mai multe) opiniile Analiză limitată, conformă cu unele opinii limitate (ale unor grupuri de interese, de presiune)
Selectarea direcţiei optime a acelor acţiuni capabile  să ducă la rezultatele dorite Acţiuni selectate în urma tratativelor şi, mai ales, a compromisurilor
Declaraţii clare, raţionale Declaraţii confuze, contradictorii, oferite spre consumul mass-media
Monitorizare atentă a deciziilor implementate de autorităţi Monitorizare superficială sau voit superficială
Evaluarea consecinţelor urmând îndreptarea erorilor Evaluare superficială

 În societatea contemporană, statul-spectacol, aşa cum este definit de Roger-Gerard Schwartzenberg, datorită personalizării puterii prin distribuirea unor adevărate roluri care vizează liderii politici (aici autorul vorbeşte despre common man, despre liderul şarmant sau părintele naţiunii), în fapt crearea unui showman atât de aproape de fiecare (punctarea cadrului familial în care un rol important îl joacă soţia şi copii) şi, totuşi, atât de … altfel datorită unei cinematografii a puterii, adică a unui star-sistem transferat pe o altă scenă, de data aceasta a politicului. Pe noua scenă, liderul politic are sanşa să devină, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, în funcţie de durata mandatului electoral, un erou, un star-model aflat în lumina reflectoarelor. Evident, toate acestea au dus, treptat, la apariţia unei adevărate industrii a spectacolului politic, cea mai „grozavă” dintre invenţii fiind agenţiile de publicitate (la finalul anilor 30 ai secolului trecut, în S.U.A. a apărut publicitatea politică după ce, în anul 1928, Partidul Democrat a fost înfrânt în alegerile prezidenţiale), cu toată „încărcătura” distribuirii rolurilor: speech writers, campaign consultant, fundraisers, advance men[16].      

După Bernard Lewis[17], public relations se află la graniţa dintre propagandă şi publicitate, deţinând şi folosind tehnici de persuasiune şi marketing, beneficiind de un limbaj demn de o simplă activitate propagandistică.

În România postdecembristă, cuvântul propagandă provoacă, de cele mai multe ori, reacţii de respingere. Poate dintr-o teamă latentă sau nu, impusă de fostul regim comunist sau, poate, dintr-o negare (in)conştientă a existenţei propagandei în societatea românească de azi. Totuşi, şi Domenach observa acelaşi lucru  pentru Franţa, unde propaganda se dovedea a fi unul dintre cuvintele cele mai discreditate din limba franceză:

„Ea (propaganda-n.n.) se ascunde sub informaţie, în spatele ştirilor şi statisticilor. Nimeni nu vrea să audă de propagandă: facem documentare, informare, reportaje. Propaganda este din ce în ce mai poetică şi din ce în ce mai statistică. Dar un tabel de cifre sau o ştire de la agenţie pot minţi tot atât cât un discurs, iar falsificarea poate fi mai greu de deconspirat. S-a remarcat că în zilele noastre, în care sunt suficiente câteva ore pentru ca o ştire sau chiar o imagine să facă înconjorul lumii, devine practic imposibil să cunoşti adevărul în problemele cele mai importante. Şi, la fel ca în evul mediu, călătorul care se întoarce din Orient sau din America este ascultat cu aviditate pentru a şti ceea ce se petrece cu adevărat. Mijloacele de informare, fie că sunt în mâna puterilor statului, fie în mâna puterilor financiare, vehiculează, precum o otravă secretă, o propagandă care nu îndrăzneşte să îşi spună numele – un autor englez, C.F.E. Lamley, a definit această propagandă drept o excitaţie esenţial ascunsă; iar această propagandă, poate mai puţin violentă decât propaganda făţişă a doctorului Göbbels, perverteşte spiritele pentru mult timp, le divizează, le deteriorează, le ia posibilitatea de a se pune de acord asupra realităţii, de a lua din lumea exterioară referinţe constante, care le sunt necesare pentru a-şi forma judecata şi a-şi situa acţiunea”[18].

Devine tot mai clar faptul că într-o lume amestecată, mozaicată, cu frânturi din Primul, Al Doilea şi Al Treilea Val[19], strategia comunicării suportă diverse transformări sau, mai bine spus, a devenit (dacă nu a fost dintotdeauna) cameleonică. Dacă o societate supertehnologizată, ce prezintă totuşi, ramificaţii în secole diferite, îşi poate permite să accepte, printre altele, de-masificarea, altele, de altfel, cele mai numeroase, renăscute după încheierea Războiului Rece, recurg încă la vechile şi, totodată, „noile dar vechile” tehnici ale propagandei de masă, susţinută prin cât mai multe canale mediatice, căutându-se, de cele mai multe ori, periculos chiar, exacerbarea naţionalismului[20].

 Întoarcere, transformare şi readaptare conceptuală

Mergând pe firul destul de sinuos al clarificărilor conceptuale observăm că încă din anul 1938, Serghei Ceahotin a subliniat rolul planului de campanie în cadrul aşa-numitei  propagande raţionale, plan care trebuie să urmărească:

– diferenţierea grupurilor de indivizi ce trebuie influenţaţi,

– stabilirea scopurilor psihologice care trebuie atinse (asupra componenţilor grupului),

– crearea organismelor necesare atingerii acestor scopuri,

– crearea prin aceste organe, de forme de acţiune propagandistică,

– împărţirea acţiunilor în timp şi spaţiu,

– coordonarea acţiunilor,

– controlul campaniei, cu precădere asupra pregătirii acţiunilor, executării lor şi a efectelor acestora”[21].    

La rândul său, Jean-Marie Domenach considera că propaganda politică (în fapt, „o întreprindere organizată pentru a influenţa şi dirija opinia”[22]) apare în secolul XX atunci când putem vorbi „de o masă modernă” dar şi de o varietate a tehnicilor de comunicare: cuvânt, sunet, imagine iar de aici, documentul scris, radio, televiziune, cinema. Totodată, autorul analizând propaganda politică (metode, mijloace, altefel spus, strategii, dar şi efecte), a evidenţiat câteva reguli omniprezente în actul propagandistic:

1. regula simplificării şi a inamicului unic (ex. Ein Volk, ein Reich, ein Fürer, Pământ şi pace, toate însoţite de simboluri – grafice, imagistice, plastice, muzicale, dar şi de individualizarea adversarului);

2. regula deformării şi a caricaturizării – este cazul, îndeosebi, a presei partizane care selectează informaţiile convenabile dar şi folosirea unor citate rupte din context;

3. regula orchestrării – a repetiţiei necontenite, dar diferit nuanţată, prin toate mijloacele media, a principalelor teme;

4. regula transferului sau jocul pe convingerile deja existente;

5. regula unanimităţii şi a contagiunii (am putea spune a contaminării) prin marile manifestări la care se face risipă de stindarde, purtătoare ale simbolurilor naţionale şi ideologice, embleme, insigne, uniforme şi, evident, toate pe un fond muzical adecvat[23].

Toate principiile propagandei enumerate de Domenach pot fi detectate cu uşurinţă, în special, în regimurile totalitare, însă ele apar şi atunci când sistemul coercitiv dispare (dacă luăm coerciţia ca bază a unui regim de sorginte totalitară). O caracteristică a propagandei poate fi considerată mânuirea cu extremă abilitate a frazelor scurte, simbolice, reprezentative pentru „domeniul la care se lucrează”.

Analizând puterea politică a sloganului şi rolul său în actul propagandistic Charles J. Stuwart, Craig Allen Smith şi Robert E. Denton Jr. au pornit nu de la accentuarea importanţei acestora într-un regim de factură totalitară (potrivit Hannei Arendt, naziştii au arătat că un popor poate fi împins către un război cu un singur slogan: Dacă nu, ne vom prăbuşi[24]) ci de la mişcările sociale din Statele Unite ale anilor ,60 care au adus în prim plan expresii precum: Freedon Now, Black Power, Blake is Beautiful, Don ,t Trust Anyone Over 30. Editate în ziare, reviste, vizualizate la tv sau în orice fotografie sau poster, purtate pe haine, pictate pe automobile, autobuze (mijloace de transport în comun), sloganul capteză atenţia, devenind un mijloc extrem de eficient al propagandei, al „influenţei” de orice fel din afara spaţiului totalitar[25]. Dacă luăm ca referinţe definiţiile lui John Bowers şi Donovan Ochs care delimitau sloganul ca fiind o declaraţie imperativă sau pe cea a lui George Shankel care susţine că acelaşi termen încorporează fraze sau expresii ce sugerează acţiuni sau cauze pentru care o grupare decide să lupte pentru realizarea unor principii, ambele recunosc persuasivitatea funcţiilor sale.

Discutând funcţile dinamice ale limbajului în stimularea gândirii, Murray Edelman a subliniat forţa sloganului în sfera politicului[26]. Atunci când un slogan este asociat cu un simbol sau când este delimitat de cuvinte-cheie, influenţa sa asupra maselor este totală. În fapt, sloganul reprezintă o modalitate de exprimare a informaţiei, având un caracter persuasiv.

În societatea contemporană, puterea propagandei (indiferent cum s-ar numi aceasta, indiferent dacă ne place sau nu), rezistă şi prin acele expresii lansate de tot ceea ce înseamnă media. Se poate spune că, în fapt, sloganul lucrează pentru publicitate care, la rândul ei, a devenit o ştiinţă a acestuia[27]. Robert Jackall este de părere că publicitatea a devenit sistemul nervos al lumii prin intermediul presei, radioului, televiziunii, iar astăzi prin Internet, mesajul sloganului poate fi transmis direct în toată lumea[28] (John Keane consideră că publicitatea este văzută în mare măsură ca propagandă[29]). Astfel, puterea lui e maximă. Mass-media înmulţeşte cu 1.000 puterea iniţial proiectată a sloganului, obiectivul campaniei politice sau de orice fel, fiind atins.

De cele mai multe ori, în memoria colectivă, propaganda este alăturată sau chiar considerată drept un cuvânt sinonim, o mental-temă autentică pentru regimurile totalitare. După cum a subliniat şi Ioan Ciupercă, „a scrie despre propagandă în regimurile totalitare înseamnă o veritabilă provocare pentru cercetător. Oare nu propaganda este aceea care contribuie în măsura cea mai mare la crearea acelei lumi paralele, paralelă cu realitatea? Una în care visul individual se intensifică artificial pentru a se transforma în coşmar; în care mitul este amplu şi eficient folosit; în care se produce distanţarea stranie a cuvântului de realitate, iar limba devine de lemn. O lume care lasă să se vadă cel mai bine faptul că politicienii se adresează masei”[30]

Pornind de la acest fapt, putem spune că propaganda s-a dezvoltat apoteotic în timpul Germaniei naziste, Hitler crezând cu tărie în forţa acesteia, două capitole din lucrarea Mein Kampf[31] fiindu-i dedicate. În capitolul al VI-lea intitulat Propaganda de război, Hitler afirma clar că activitatea de propagandă era foarte bine folosită de către organizaţiile socialiste marxiste dar aproape necunoscută pentru celelalte partide. O întrebare deosebit de importantă pe care a lansat-o viitorul Führer în cartea sa a fost cea referitoare la „ţintele” propagandei. În fapt, cui trebuie să i se adreseze propaganda? Intelectualilor sau maselor mai puţin instruite?[32] Răspunsul a fost categoric: totdeauna ea trebuie să se adreseze numai maselor, având în vedere faptul că sarcina propagandei constă în captarea atenţiei maselor care, au, potrivit lui Hitler, o facultate de asimilare restrânsă, înţelegere redusă, coroborate cu absenţa memoriei. Din acest punct de vedere, „orice propagandă eficace trebuie să se limiteze la probleme puţin numeroase şi să le pună în valoare prin formule stereotipe atât cât va fi necesar, pentru ca ultimul auditor să fie în stare să priceapă mesajul”[33]. Evident, propaganda viza emoţiile prin repetiţia unui mesaj simplu, în fapt, un slogan.

„Într-o mişcare cu adevărat măreaţă, care are aspectul unei răsturnări mondiale, propaganda trebuie mai întâi să răspândească ideea acelei mişcări. Neobosită, ea va trebui să caute să-şi clarifice ideile noi, să le insufle masei sau cel puţin să-i zdruncine acesteia vechile convingeri. Dat fiind faptul că o asemenea propagandă trebuie să aibă o coloană vertebrală, doctrina va trebui să se sprijine pe o organizaţie solidă. Organizaţia îşi alege membrii printre adepţii mişcării câştigaţi de propagandă. Această organizaţie se va dezvolta cu atât mai repede cu cât propaganda va fi mai intens purtată, şi această propagandă va lucra mai bine dacă organizaţia este în spatele ei mai puternică şi mai influentă”[34].

Principiile care au stat la baza îndoctrinării ideologice de mai târziu au avut ca suport întâlnirile „monumentale” cu masele, discursurile difuzate peste tot cu ajutorul radioului, megafoanelor şi, evident, prin puterea imaginii. Putem vorbi, aşadar, despre o totală subordonare mass-media „cauzei”. Semnificativ este faptul că atât în primul cât şi în al doilea volum al lucrării Mein Kampf, Hitler a subliniat importanţa deţinerii unui ziar (amintim aici achiziţionarea în decembrie 1920, de către N.S.D.A.P., a ziarului „Völkischer Beobachter”) şi nu numai atât, dacă avem în vedere că jurnalistului îi revenea sarcina de a continua educarea adulţilor[35] (sic!) dar, evident, în sensul dorit de partid. Acest lucru era posibil, considera Hitler, deoarece grupul cel mai numeros din cei care citeau (sau citesc) ziarele era/este cel conturat de cei care cred tot ce citesc – „partea cea mai săracă intelectualiceşte”[36] – (celelalte grupuri erau: cei care nu cred mai nimic şi cei care examinează cu spirit critic ceea ce citesc şi apoi judecă) asupra căruia influenţa presei va fi totdeauna considerabilă, în funcţie de cel ce scrie adevărul – „autori îndrăgostiţi de adevăr” sau „canalii”. În acest moment, rolul decisiv îl are statul care, după cum sublinia Hitler, are obligaţia de a supraveghea îndeaprope evoluţia presei, ceea ce apare în ziare dar şi ceea ce se aude la difuzor, oprind de la tipărire orice „articol scandalos”. În fapt, puterea presei constă în unitatea (punctelor de vedere exprimate) şi în repetarea constantă a învăţăturilor, aşa zisa „libertatea a presei” neexistând, rolul său fiind unul primordial în activitatea propagandistică, deoarece „atunci când decide buletinul de vot al masei, grupul cel mai numeros are cea mai mare greutate; acesta este grămada celor simpli şi creduli[37] (subl.a.).

Sub raport propagandistic, istoria a reprezentat de multe ori, formula de legitimare a regimurilor politice, îndeosebi pentru cele totalitare[38]. În acest sens, în „jocul cu trecutul”, Lucian Boia[39] – in extenso – exprimă un punct de vedere interesant ce merită a reţine atenţia din perspectiva analizei temei de faţă.

„Multitudinea reînvierilor trecutului oferă un argument suficient pentru incapacitatea noastră de a-l reînvia cu adevărat. Istoria nu este realitate, ci reprezentare. Condiţia ei este aceea a imaginii. Nu însă asupra acestei constatări se manifestă dezacordul. Dezacordul priveşte conceptul însuşi de imagine. Ne-am obişnuit să credem că imaginea, cel puţin o imagine corect elaborată, reflectă fidel un segment de realitate. Aşa să fie oare?

Din când în când, căţeluşa mea ridică ochii spre tele­vizor. Renunţă însă după o secundă de cercetare. Scena reală ar fi pasionat-o, cu siguranţă. Dar nu simulacrul de viaţă derulat pe micul ecran. Nu este dispusă să participe la aşa ceva. Pare a fi conştientă de un fapt pe care tele­spectatorii nu îl ştiu sau nu vor să îl ştie. Şi anume că ceea ce se vede nu este adevărat!

Atitudinea ei dovedeşte (cel puţin în raport cu gândirea umană) un deficit de inteligenţă. Pe noi ne ajută inteli­genţa să aşezăm punţi între lumi diferite şi să traducem realitatea în limbaj, iar limbajul în realitate. Dar tot in­teligenţa ne întinde curse: ne apropie şi în aceeaşi măsu­ră ne îndepărtează de realitatea efectivă, predispunându-ne la acceptarea unui compromis, în care limbajul sau imagi­nea se substituie lumii adevărate.

Capacitatea tipic umană de autoiluzionare explică şi uşurinţa manipulării prin imagine. Când revoluţia română din decembrie 1989 a fost transmisă în direct în întreaga lume, nimeni nu s-a gândit, în îmbulzeala evenimentelor, proiectate minut cu minut pe ecranul televizoarelor, că s-ar afla prins în plasa unei extraordinare manipulări. Cum să-ţi închipui aşa ceva când ceea ce vezi este adevă­rat, cu actorii autentici, cu scene filmate pe viu… Filmul documentar stârnise la începuturile lui acelaşi gen de iluzie, satisfacţia descoperirii – în sfârşit! – a unui martor obiectiv şi incoruptibil al istoriei. Istoria înscrisă pe peliculă părea a fi pur şi simplu istoria. A trebuit să treacă un timp pentru a se arăta primejdiile ascunse în spatele acestei tentaţii. Filmul documentar se poate apropia mai mult decât oricare alte mijloace de înregistrare, dacă nu de realitatea esenţială, cel puţin de suprafaţa ei, însă tot filmul documentar, tocmai fiindcă i se presupun asemenea virtuţi, poate şi minţi mai bine. Poate sugera, la nevoie, o interpretare opusă cu 180 de grade realităţii, susţinută însă prin imagini extrase din cea mai pură realitate. Pro­paganda regimurilor totalitare a uzat din plin de această oportunitate; dar nici în context democratic, documenta­rul filmat nu face şi nu poate să facă altceva decât să orga­nizeze lumea potrivit unor criterii ideologice, cu singura deosebire că într-o societate deschisă evantaiul acestora este mai larg şi mai nuanţat.

Trăim într-o lume de imagini, de imagini multiple şi contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei. De altfel, fiecare dintre noi ce înseamnă altceva decât o sumă de imagini, imaginea sa despre sine şi imaginile tuturor celorlalţi despre el? În mod obiectiv existăm, dar nu avem acces la noi înşine decât printr-un joc de imagini”.

 

Răspuns…?

În acest joc al imaginii şi pentru imagine al fiecăruia şi, totodată, al tuturor, rolul propagandei pare reinventat. Dacă războiul din spaţiul ex-iugoslav ar fi putut să nu aibă loc aşa cum afirma Milon Vasic, iată cum într-un raport întocmit de colonelul (r) al U.S. Air Force, Sam Gardiner – Summary of a Study of Strategic Influence, Perception Management, Strategic Information Warfare and Strategic Psychological Operations in Gulf II (unul din multele astfel de documente considerate de o parte a analiştilor şi/sau cititorilor de rând, rezultatul celebrei teorii a conspiraţiei), acesta a identificat peste 50 de cazuri de „dezinformare” care au funcţionat, se pare, în cazul recentului război din Irak[40]. La „elaborarea” temelor dezinformării au colaborat ziarişti, scenarişti, scriitori, ofiţeri specializaţi în operaţiuni psihologice din cadrul Office of Strategic Influence, creat la Pentagon în anul 2002, considerat a fi primul Minister al Propagandei în Statele Unite ale Americii, raportul fiind sub auspiciile Coalition Information Center, constituită la Casa Albă după desfiinţarea primului birou. În acest sens, a fost dat ca „exemplu” cazul Jessica Lynch, militar în armata S.U.A., transformat într-un adevărat Rambo feminin care, după ce s-a luptat cu un duşmat net superior, a reuşit să supravieţuiască, aşa cum a relatat „The Washington Post”, sursa citată fiind Pentagonul.

Citind raportul elaborat de Sam Gardiner[41] precum şi analiza făcută de Vladimir Alexe din „Ziua” din 25 martie 2006, încep să am unele îndoieli asupra motivaţiei…sau nu. Şi, totuşi, nu pot să nu mă întreb dacă şi acest raport nu este decât o altă faţă a propagandei mediatice. Sau, poate, trebuie să dăm crezare lui John Keane care consideră că „puterea mijloacelor de comunicare în masă în a ne modela viaţa este limitată” şi că, „în ciuda caracterului profund manipulator, ele vor rămâne doar mijloace de comunicare şi controverse[42]?! Sau, de ce nu, simple mijloace de transmitere a mesajelor. A anumitor mesaje deoarece, aşa cum au subliniat Kengley Jr. şi Wittkopf[43], politicienii tind să dea (să transmită) diferite interpretări faptelor/realităţilor selectând şi limitând cercetarea/transmiterea în funcţie de diferite interese, de presiunea existentă sau chiar de bugetul limitat al acţiunii/campaniei.

Destul de ciudat şi greu acest drum al Adevărului…

Iar sfera de cuprindere a propagandei, într-o lume a reprezentărilor, pare fără limite…Şi dacă nu ne place cuvântul, putem să-l schimbăm, dar esenţa rămâne.

 


[1] Antena 3, 4 noiembrie 2007.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Realitatea, 10 noiembrie 2007.

[6] Realitatea TV, 11 noiembrie 2007.

[7] Antena 3, 12 noiembrie 2007.

[8] Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World politics. Trend and Transformation, seventh edition, New York, Macmilian Press Ltd, 1999, pp. 6-7.

[9] Robert-Gerard Schwartzenberg, Statul spectacol. Eseu asupra şi împotriva star-sistemului în politică, Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p. 281.

[10] Lucian Sfez, Simbolistica politică, Iaşi, Institutul European, 2000, pp. 129-130.

[11] Ibidem, p. 130.

[12] Roger-Gerard Schwartzenberg, op. cit., pp. 218-219.

[13] Ibidem.

[14] Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 69.

[15] Charles W. Kengley Jr., Eugene R. Wittkopf, op. cit., p. 60.

[16] Robert-Gerard Schwartzenberg, op.cit., pp. 206-232.

[17] Bernard Lewis, From Babel to Dragomans. Interpreting the Middle East, Oxford University Press, 2004, p. 80; How to detect Propaganda, în Robert Jackall (ed), Propaganda, Oxford University Press, 1977., pp. 215-224.

[18] Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Iaşi, Institutul European, 2004, p. 127; vezi şi Jaques Ellul, Propagandes, Paris, Armand Colin, pp. 124-125.

[19] Termenii aparţin lui Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, 1995, passim; vezi subcapitolele: Decuplarea săracilor şi Fenomenul supei-de-raţă, pp. 36-38.

[20] vezi şi Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1999; Mariana Cojoc, România şi restul lumii. Comerţul exterior al României cu Bulgaria derulat prin portul Constanţa în perioada interbelică, în Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă, Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2007, pp. 257-304; Ivan Ilcev, Are dreptate sau nu, e patria mea! Propaganda în politica externă a ţărilor balcanice (1821-1923), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002; Maurizio Viroli, Din dragoste de patrie. Un eseu despre patriotism şi naţionalism, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.

[21] Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, p. 196.

[22] Jean-Marie Domenach, op. cit., pp. 24-25.

[23] Ibidem.

[24] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 457.

[25] Charles J. Stuwart, Craig Allen Smith, Robert E. Denton Jr, The persuasive functions of slogans, în Robert Jackall (ed.), Propaganda, Oxford University Press, 1977. Potrivit autorilor, originea termenului este una galică – slaugh-gharin – care însemna strigăt de război (war cry).

[26] Ibidem, pp. 400-420.

[27] Ibidem, p. 403.

[28] Janice M. Hinota, Making Products Heroes: Work in Advertising Agencies, în Robert Jackall (ed.), op. cit., pp. 329-350; Robert Jackall, The Magic Lantern: The World of Public Relations, în Robert Jackall (ed.), op. cit.

[29] John Keane, Mass-media şi democraţia, Iaşi, Institutul European, 2000, pp. 79.

[30] Ioan Ciupercă, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, p. 91.

[31] Adolf Hitler, Mein Kampf, f.l., Editura Beladi, traducere Iosua Călin (vol. I), Dona Mihai şi Theo Marinescu (vol. II), vol. I, f.a., p. 165. 

[32] Ibidem, p. 167.

[33] Ibidem, p. 169; vol. II, p. 179.

[34] Ibidem, p. 169; vol. II, p. 179.

[35] Ibidem, vol. I, p. 218.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 219.

[38] Mariana Cojoc, Marian Cojoc, Propagandă, contrapropagandă şi interese străine la Dunăre şi Marea Neagră (1919-1939). Documente, partea I, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

[39] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 15-35.

 

[40] Vladimir Alexe, Mass-media şi Iranul, în „Ziua”, an 10, nr. 401, sâmbătă 25 martie 2006.

[41] În privinţa bugetului militar al S.U.A. cât şi despre implicaţiile acestora în politica mondială după şfârşitul Războiului Rece vezi şi Gilbert Achcar, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

[42] John Keane, Mass-media şi democraţia, Iaşi, Institutul European, 2000, p.152.

[43] Charles W. Kengley Jr., Eugene R. Wittkopf, op.cit., p. 60.

4 răspunsuri

  1. Foarte bun studiul. O analiza exacta a rolului si scopului manipularii prin informatie cat si a multiplelor fatete ale comunicarii. Trebuie publicat si in forma „clasica”.

    • Multumesc foarte mult, stimata Doamna! Asa cum ati facut mereu, ma incurajati! Va datorez multe si milioane de multumiri!!!!

  2. Very nice to see something positive going on!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: