Dilemele unei ştiinţe a culturii


autor Ana Maria Munteanu

Abstract

Cultural changes brought about by the technological developments determine a redefinition of the cultural goods. One of the arguments of this work is that the quantity of media goods becomes more important than the quality in its aesthetic form, given the preponderance of the economic rationality. The priorities the market creates for productivity and distribution, shadows the part played by creativity and innovation in the larger structure of the cultural production. The spectacular -isation and theatre like models that media enhance places a great emphasis on the image and its multiplication, rather than on contents and its qualities. Abraham Moles proposes a way to reconcile technologies with culture via technical culture, a concrete way of staying in touch with the cultural memory, of controlling the cultural contents that are being continuously diffused, without losing sight of the cultural meanings and memory.

Key words: cultural cycles, cultural good, innovation, technology, cultural memory, technical culture, icon

Thomas Carothers consideră paradigma tranziţiei încheiată (The End of the Transition Paradigm, 2002). El argumentează faptul că realitatea nu se conformează modelului tranziţiei. Aspectul esenţial relevat de el este că tranziţia nu conduce în mod sigur la o formă de democraţie(p.8), cele puţine la număr care au reuşit nu s-au încadrat în model…astfel că sugerează o schimbare în abordarea fenomenelor. Jean Pierre Le Goff vorbeşte în „La Démocratie post-totalitaire” de „nevoia resituării răului existenţial şi uman şi funcţionarea dominantă a massmedia” (Le Goff, 2003, p.176). El argumentează necesitatea de a nu rămâne la abordarea sistemului mass media în termeni de efecte – manipulare şi propagandă deoarece acest tip de studiu întreţine confuzia şi paralizează gândirea(p.177). Numeşte acest câmp explicativ o „melasă teoretică” şi crede că  nu face decât să ducă mai departe limba de lemn spre o limbă de cauciuc eurocomunizată (Castoriadis, C., Les crises de l ‘Altousser. De la langue de bois a la langue de coutchouc, 1978),  pe care o vede prelungindu-se indefinit în democraţiile liberale unde totul fiind liber devine şi insignifiant iar această insignifianţă conduce la „o dezlegare, o deconstrucţie a ceea ce era legat”(Le Goff, p.181). Identificarea şi polarizările pe piaţă, modernizarea, hegemonia discursului economic şi gestionar în spaţiul public sunt simptomatice pentru pierderile grele de semnificaţie şi slăbirea, dereglarea relaţiei sociale, eroziunea colectivului şi a instituţiilor, pe care le Goff o vede  „înlănţuire de indivizi într-un proces destructurator” (p.181). De aici necesitatea de a privi în ansamblu mediul informaţional (fluxuri modelate de reţele şi invers) cât şi afacerile cu etică (business of ethics), urmând în acelaşi timp modele de business adaptate economiei de flux şi tehnologiei, cu raţiuni distincte de etică, aceasta din urmă fiind totuşi singurul „business”(!)care asigură sustenabilitatea mediului de afaceri, şi. mai larg, durabilitatea comunităţilor, culturilor, societăţilor, condiţii care implică temporalităţi mai ample decât momentul (ale tradiţiei, memoriei culturale, tiparului lingvistic,  ş.a.m.d). Sociologia economică a recunoscut fenomenul denumit „free ride problem”, exemplul clasic fiind al celui care călătoreşte fără bilet în mijloacele de transport public al cărui rău exemplu multiplicat duce la ruinarea  sistemului public, al bunurilor care nu fac obiectul competiţiei(Mancur Olson, The Logic of Collective action, 1965). Din păcate, atât jurnalismul, cât şi spectrul mai larg al comunicării publice s-au definit ca afacere  în multe cazuri  în acest mod, uzând de tehnologie şi mediaţie.

Criza şi discursurile pe care le amorsează nu reuşesc să deschidă cadrul dezbaterilor asupra schimbării într-un context mai larg decât cel al soluţiilor de moment. Criza întreprinderii  (Mintzberg, 2010) pierderea legăturii cu spaţiul (dizlocarea relocarea simbolică, deprecierea imaginii grupurilor, redistribuirea controlată de puterea lobby-ului corporativ, neasumarea de către agenţi a unor responsabilităţi faţă de mediul natural şi societate, şi, implicit adâncirea decalajelor şi precarităţii comunităţilor, periferiilor, infrastructurii, proximităţii, reflectă vulnerabilitatea  ideii de just concurată  de inviolabilitatea argumentului economic, cât şi de presiunea actualizării asupra celorlaltor temporalităţi (Alina Bărgăoanu, 2007). Relansarea guvernabilităţii în legătură cu valoarea ideii de teritoriu corelată cu  patrimoniul şi identitatea, precum şi a altor concepte incluse şi conservate în valoarea teritoriului (Brighenti, 2010, Vandenberghe, 2007, s.a.). vs abordarea pur pragmatică,  productivă a spaţiului, rezultat al interacţiunilor şi mediatizării intense (spaţiul emer- gent), pun în discuţie capacitatea mediatizării de a ieşi din dictatul urgenţei, a imediatului şi de a prelua dezechilibrele şi deficitele de democraţie şi altfel decât prin ritualizări de tip conversaţional, contextual, importanţa accentului pe  valori, aşadar legat de durabilitatea nişei societale şi de redefinirea importanţei comunicării pentru a evita atât simplificările şi acceleraţia distructivă cât şi diviziunile şi patologiile comunicării.

Alain Touraine (împreună cu studenţii şi colaboratorii săi Wievorka, Dubet şi Hegedus)  a studiat mişcările sociale din ultimii 20 de ani, de la cele legate de muncă şi ocupaţii, la cele orientate spre lărgirea cadrului public pentru categorii depreciate în modelul liberal (femei, grupuri dezavantajate) vorbeşte despre riscul de extincţie a spaţiului organizat, acoperit de norme, drepturi şi obligaţii în legătură cu munca, cetăţenia, teritoriul. Tema relansării democraţiei în contextul globalizării, a marilor fluxuri de migraţie, se află la originea  abordărilor  capitalului cultural şi social, similar reformei ecologice, având atât o dimensiune transpublică, globală cât şi una micro economică, socială, eco-culturală(în ştiinţele educaţiei) focalizate pe refacerea resursei  productive:  culturi, patrimonii şi reţele bogate în informaţie, respectiv, integrare, mobilizare cognitivă, co-realizare partenerială, aceste forme de coeziune fiind  afectate de substituţia economiei prin economics(Mintzberg, 2010) şi „moartea socialului”(„la double mort du social”-A. Touraine, 2010). Dacă admitem formarea unor puncte de sutură şi culoare legitimate de consum  şi modele de business între informaţie(jurnalism) şi cultura populară atunci a devenit imperios necesară relansarea ştiinţei culturii şi învăţarea unui comportament raţional faţă de riscul cultural.

Ce se înţelege printr-o sociologie a culturii ?

Un nou demers de conceptualizare s-a concretizat la sfârşitul anilor ‘50 pe baza criticii modelelor statice, structuraliste, de fapt modele ale stabilităţii structurale. Pentru a înţelege diferenţa dintre o sociodinamică şi antropologiile societăţilor premoderne şi a celor moderne  vom examina o gândire ştiinţifică aplicată  fenomenelor culturii plasată pe o linie de conexiuni interdisciplinare între filozofia formelor culturale – de la Kant şi Uexküll[1] la teoria probabilităţii şi metodele statistice, la sociologia informaţiei, comunicării şi sociologia economică,  conexiuni care au generat structuri de cunoaştere utilizate de către cei care au aplicat aceste ştiinţe în managementul circuitelor de comunicare, aplicaţii care au stimulat formarea şi dezvoltarea pieţei culturale. Intenţia fondatorului acestei ştiinţe, Abraham Moles a fost de a genera cunoaştere pentru a abilita societatea şi indivizii de a ajunge să înţeleagă propria cultură.

Modelarea biosemiotică a comunicării după Jakob von Uexkull

apud Uexkull Archiv für Umweltforschung und Biosemiotik, Universität Hamburg

Poate mintea umană să controleze ceea ce a produs în trecut şi să genereze actual ?

Această întrebare lansată în anii ‘90 de Zygmunt Bauman nu a primit un răspuns satisfăcător doar dacă nu considerăm omul un apendice al tehnologiei, un teren de cercetări şi aplicaţii tehnologice care se extind de la studiul reţelelor neuronale la comportamentul particulelor şi câmpurilor subatomice. În ce mod au contribuit ştiinţele culturii la comprimarea reţelelor de cunoştinţe prin legături transversalizate între circuitele specifice de care vorbeşte Moles? Potrivit teoriei sale sociodinamice, se pot calcula şansele unui produs cultural, expresia singularităţii şi a creaţiei de a intersecta publicurile – atomii sociali – în funcţie de un grup de variabile reprezentate de orientarea, viteza, modul de progresie, stagnarea sau degradarea fluxului de mesaje. Studiul său, interesat de şansa produsului intelectual, a devenit o teorie a ciclurilor socio-culturale de bază, cicluri care pot fi determinate prin seturi de variabile şi date statistice care înregistrează imaginea unor momente, pentru a delimita tendinţele de stabilitate sau schimbare.

Dacă vom căuta aşadar acel missing link între filozofie şi tehnologie îl vom găsi în gândirea ştiinţifică aplicată cu multă precauţie  în modelarea culturii de acest savant interesat, odată cu creatorii şi organizatorii de evenimente de a accelera inovaţia culturală, tendinţă  care marchează deceniile 5 şi 6 ale secolului trecut. Poate fi susţinută afirmaţia că acceleraţia, tehnicile de compresie (MP3), de încodare/stocare/repunere în circulaţie a unor cantităţi enorme de informaţie, de captare selectivă şi hibridare tehnologică, simbolică, a patternurilor mentale şi perceptive, deşi reprezintă nodul de nucleaţie a interfeţelor globale de comunicare, oferind facilităţi de cunoaştere nematinse, în acelaşi timp conduc la simplificări acceptabile şi dezirabile în ordinea eficienţei comunicării şi tehnicii dar non-etice în ordinea umanului?

Modelul cibernetic şi teoria ciclurilor culturale

Întrebându-se prin ce metode poate fi constituită o ştiinţă a culturii, denumită sociologia culturii, A. Moles argumentează nevoia de a depăşi cadrul studiilor sociologice axate pe  „fapte culturale” pe baza teoriei modelelor şi prin iniţierea unui nou demers de conceptualizare pe care l-a considerat necesar ca „ omul  să poată stăpâni  resursele culturale ale lumii contemporane, fiind modalitatea de a  construi  un nivel superior de inteligibilitate a realului” (Dumazedier, J., 1968). Această paradigmă cognitivă reflectă  o (aspiraţie) euristică ce apăruse cu puţin timp în urmă în fizică, teoria bootstrapping-ului. Prin analogie, metoda cibernetică bazată iniţial pe raţionament analogic devine treptat un efort de programare a  unor operaţii cognitive complexe ghidate de modele interconectate. Acesta este o transpoziţie în sfera sociologiei a gândirii economice. Mai departe această metodă îi oferă posibilitatea de a înlocui conceptul vag de cultură cu modelul operator de ”ciclu cultural” care se translatează în accepţiunile mai noi în cicluri economice, orientate de valori pur economice precum productivitatea şi profitabilitatea.

  • Pornind de la o rezervă permanentizată de

mesaje – memoria culturală a lumii – diferite canale de comunicare : radio, tv, presă, cărţi, sistemul de educaţie, alte sisteme generează în fiecare moment imagini în cadrul unui „ tablou cultural instantaneu „

  • În cadrul unui ciclu cultural sunt create şi

difuzate „ cultureme”, cea mai mică unitate de sens social în cultura mediatizată (un exemplu actualizat poate fi „Madonna „ : imagini, suporturi : CD, DVD , filme, manifestări reale : turnee, concerte ; produse comercializate sub brand : tricouri, căni, linii vestimantare, parfumuri etc.[n.n.])

  • Ciclul permite mai întâi situarea unui proces de

comunicare între cultura colectivă şi cea individuală.

Aceste propoziţii reprezintă un sistem simplificat având avantajul de a face perceptibile şi în acelaşi timp măsurabile, prin metode cantitative, relaţiile manifeste sau latente care unifică în mod real elementele ce compun complexitatea familiarului, implicitului, sau care sunt tratate parţial, specializat, de către una sau alta dintre disciplinele socio-umane.

Cum se inserează creaţia şi inovaţia în ciclul socio-cultural ?

Aceasta este o întrebare semnificativă în sistemul explicaţiei socio-dinamice. ”Noi suntem, de jure şi de facto, într-o civilizaţie bazată pe promovarea valorilor culturale, datorită poziţiei de care se bucură  inteligentzia ştiinţifică şi tehnologică „ (A.Moles, La Socio-dynamique de la culture, 1968, p.32). El consideră că este posibil ca „revoluţia managerială” a anilor ‘40 şi „ era organizatorilor „ anilor ‘50 să nu fi fost decât preambulul „ erei intelectualilor „ [!..](p.321).

Ştim că aceasta este departe de a se fi confirmat şi că interdependenţele sistemului global posibile în condiţiile progresului tehnologic fac posibile alinieri pur economice ale culturii cu consecinţe în degradarea produsului informaţional sau cultural (Munteanu, 2009) vehiculat întrucât are costuri reduse şi nu întrucât reflectă bogăţia informaţională şi culturală.

A.Moles anticipează această criză atunci când afirmă că în epoca prezentă larga promovare a valorilor culturale este determinată de o gigantică „amplificare socială” determinată de copiere şi difuzarea de masă. Urmează că :

Pentru fiecare individ suma mesajelor primite este superioară mesajelor emise.

Ce şanse mai are  cultura vie, legată de creaţie, inovaţie culturală să circule prin difuzarea permanentă la scară microsocială, în diferitele medii şi straturi ale societăţii ?

Calculul şanselor începe cu delimitarea exactă a itinerariului probabil al produselor creaţiei în ciclul care determină : 1) orientarea, 2) viteza, 3) modul de progresie,      4) stagnarea, 5) degradarea culturii.

Creatorul este un individ izolat dar el este marcat de câmpul său social – cultural de meoria ideilor şi a faptelor de care dispune.

El produce idei noi în etică, ştiinţă, tehnologie sau arte. Aceste idei sunt exteriorizate. Indivizii privilegiaţi de capacităţile lor spirituale constituie  « o clasă a inovatorilor », iar aceştia emit o masă enormă de mesaje. Mesajele emise sunt prezentate mai întâi într-un micro-mediu reprezentând primul stadiu de socializare : cărţi, discuri, discoteci, arhive, fotografii, etc., care materializează momente definite ca imagini dintr-un ansamblu socio-cultural pe care Moles îl denumeşte « tablou  de ansamblu». Acest tablou se modifică de la o zi la alta prin evenimente şi fapte care devin informaţii jurnalistice (flux şi pivot) într-un proces de elaborare care le transformă în mesaje. Aici intervine acceleratorul mediatic. Iată cum explică, descrie teoria socio-dinamică massmediatizarea :

1.agenţii comunicării selectează itemii într-un mod semi – aleatoriu (de regulă modificând direcţia, grilele de valori sociale, principiul efortului minim, ş.a). Moles include şcoala în mass media[2].

2. mesajele lor reprezintă mai mult decât o tradiţie sau o educaţie formală, instituţionalizată, ci un  cadru al vieţii cotidiene al masei sociale (idem, p.410-411)

3. fiecare individ al aceste mase sociale primeşte el însuşi mesaje, în cadrul unui proces semi-aleator, în funcţie de cât este de disponibil, sau expus la fluxul de mesaje.

4. toţi indivizii se scaldă într-un macromediu social (macromilieu) dominat de o cultură mozaicată, formată din fragmente şi hibrizi.

Desigur această imagine a nu a fost de natură să stârnească entuziasm în rândul elitelor culturale, mai mult a separat printr-o linie de demarcaţie dură elitele ştiinţifice şi tehnologice de cea umanistă, mutând tensiunile în sfera strategiilor de cunoaştere şi acreditare a valorii, înlocuind treptat erudiţia şi anvergura filozofică prin strategii operaţionale formulate la nivelul limbajului şi cogniţiei,  obţinute prin cuplarea unor capacităţi tot mai înalte de  procesare (mintea umană, mintea artificială reprezentată de un calculator, sau o reţea de computere, de exemplu, internetul) cu standarde înalte de eficienţă şi fiabilitate experimentală şi practică[3] pentru a dota indivizii şi societatea cu un grad sporit de control pe care el îl defineşte ca „tehnologie culturală” legată de „ atitudini economice” referitoare la administrarea informaţiei şi culturii.

Tehnologia culturală presupune crearea unui limbaj pe baza unor împrumuturi  de concepte pentru a descrie inovaţia şi difuziunea culturală, precum : „ mediu, idei noi, difuziune, valori pentru emiţător şi receptor „ O altă serie de concepte ilustrează raţionalitatea economică : „producţie, bunuri culturale – mărfuri (prin definiţie perisabile), preţ, costuri ale producătorului, amortizare, ş.a. „ ; abordarea mesajelor culturale ca mărfuri perisabile, dar care pot fi stocate şi transferate în cadrul schimbului, fie ca valori fiduciare, fie ca bunuri de consum. Perspectiva socio-dinamică reflectă importanţa acordată valorii economice definită prin interacţiunile comerciale, intervenţii, operaţii şi atitudini orientate economic în raport cu valoarea culturală, prin excelenţă durabilă, dependentă de educaţie, tradiţie şi coerenţa sistemului de valori.

Moles a argumentat orientarea socio-dinamică pentru valoarea euristică  în analiza situaţiilor concrete unde se inserează activităţile culturale ale unei populaţii în măsura în care el a ţinut să sublinieze această condiţionare – analiza economică trebuie dublată de specificitatea faptelor culturale în raport cu cele economice (cap.II) El afirmă că „ modelul general al ciclului socio-cultural nu este apt să furnizeze cunoaştere proprie diverselor circuite specializate de difuziune culturală”. Aşadar socio-dinamica se constituie din ambele tipuri de cunoaştere cea globală şi cunoaştere referitoare la circuite de difuziune, informaţie şi structuri cognitive şi de semnificaţie(modele şi genuri – programe de structurare, producţie culturală, care „funcţionează” asemănător unui software, sau unui genom) acumulate în aceste circuite şi arhive. Astfel, ciclul cultural de bază este o intersecţie şi o împletire de cicluri variate (cap IV) a căror „ cuplare „ presupune cunoaşterea unor „legi complexe „ care să poată fi replicate „ reguli de cuplare”. Ignorarea acestor specificităţi generează decalaje şi extensii incontrolabile ale unor circuite în raport cu altele.Nu este exclusă o  îngrijorare ca cea produsă de anunţul făcut la BBC la începutul anilor 2000 de profesorul J. Craig Venture de la JCV Institute(Maryland, California) despre sinteza programului genetic(software) al unei bacterii şi programare unei celule printr-un transplant de ADN sintetic, cât şi replicarea rezultatului ca viaţă artificială re-creată în întregime în         laborator[4].

Contracţia ciclurilor socio-dinamice

Viteza de reacţie, intensificarea semnalului mediatic prin efecte spectaculare şi alinierea (sincronizarea informaţională, spaţială şi culturală prin consum) sunt analizate în termeni de fast-thinking (Bourdieu, 1996:2000), de efecte de real,(Barthes, 1989, Kosselleck, 1985, Potter, 1996) politică şi societate – spectacol (Debord, 1992), impactele urgenţei de a comunica în regim de flux politicul asupra acţiunii politice (Speed and politics) şi sincronizărilor emoţionale (Virilio, conferinţele Les Ernest, Youtube) deficite democratice dificil de gestionat (dezbaterea dintre Habermas, Schnapper, Touraine, în 2006) aplatizare prin condensarea dimensiunilor în vectori de acţiune, ş.a. Accentul pe alinierea rapidă a interesului public cu cel privat conduce la compensarea decalajelor şi inechităţilor preponderent prin mediatizare şi consumul cultural iar tendinţele pieţei relevă capacitatea întreprinzătorilor de a oferi „fresh dreams”(Braud, Philippe, The Garden of Democracy Delights). Dezechilibrele sunt gestionate prin mediere,  prin imaginile iconice şi argumentele publicităţii amplificate  de  orchestrare, intermedializare(un produs devine o culturemă articulând canale, câmpuri, pieţe) prin orchestrare şi mixul de marketing.

Teatralizarea reduce precizia şi calitatea referenţială a informaţiei, în schimb asigură valorificarea în regim de continuitate(productivitate de flux) a reţelelor bazate pe legătura mediată (Thompson, Media şi modernitatea). Ca urmare interesul public, susţinut de împletirea funcţiilor socio-culturale care se conservă prin standarde de informaţie publică (într-o logică binară de tip boolean(1,0) putem reduce toate celelalte funcţii la informaţie) se fragmentează, este atomizat, aplatizat de penuria de informaţie – resursă, cât şi de zgomotul generat de excesul de mediatizare prin înmulţirea circularităţilor intermediare, fiind atras, captat şi reorientat într-o măsură tot mai mare în sfera competiţiei între actorii influenţi, interacţiunile devenind puternic conflictuale. Spectacularizarea politicului, corelată cu mize  de polarizare este un factor de presiune simbolică asupra alegătorilor nehotărâţi având ca scop să canalizeze nemulţumirile în campanii de tip „catch all”, ceea ce reflectă un pattern diferit de cel deliberativ,  definit în stadarde publice. Într-un raport de monitorizare şi analiză a ştirilor difuzate de canalele TVR şi Antena 1 în 2007 se menţionează modul în care competiţia pentru audienţă elimină din prime-time temele destinate educaţiei, problemelor tinerilor, protecţiei mediului, fondurilor europene, schimbărilor generate ca urmare a integrării (subvenţii pentru agricultură, fonduri nerambursabile, ş.a.) (M. Preoteasa, în Indicators of Public Interest, p.178). Ca urmare a acestei transformări a sferelor publice care operează asemănător unei alinieri de operaţii şi mijloace pe liniile conflictului de interese, se estompează elementele de susţinere raţională a consensului.

Un „sistem” de flux, fără istorie, este un sistem fără „marginile” care ne permit orientarea între real şi imaginar. Aşadar ne situăm în centrul „sistemului” culturii populare şi în egală măsură la periferia semnificaţiei. Aşadar, nicăieri şi pretutindeni. Tehnologia acţionează ca un agent al fragmentării imaginilor. În acest sens, o serie de studii de la teoriile critice, prin atitudinile lui Adorno şi Horkheimer faţă de procesul decadenţei – generat de o formă hegemonică prin care este suprimat accesul majorităţii la bunurile culturale şi până la Jacques Ellul [1964] – atrag atenţia asupra diluării conţinutului şi legăturii simbolice. Pentru că avem tendinţa de a nega validitatea propriei noastre preferinţe faţă de formele culturii populare. „Identificările aparţin imaginarului. Sunt eforturi fantasmatice de aliniere, loialitate, ambiguitate şi coabitare transcorporală, sedimentări ale lui „ noi „, structurări prezente ale alterităţii în formularea eului” [Butler 1993, cit de Stuart Hall în Who needs Identity,(Hall în Redman, Du Gay, 2000). În condiţiile  prezente, acest „noi”, departe de a fi sigur, devine ca şi mediul transparent imaginar, inconsistent, pulsional. Iconul, figura organizatoare a sensului şi mentalului în societatea de spectacol, reprezintă figura cheie a instituirilor mimetice.

Paradigma fluxului

Wilhelm Carstens [CIMEOS-LIMSIC (EA 4177)] analizează implicaţiile schimbărilor utilizând  paradigma fluxului iar  tabloul general al evoluţiei conceptului de flux în diverse arii de cercetare l-au condus la conexiuni între capitaluri, tehnologie, forma industrială a culturii şi valorizări simbolice şi psihologice, reuşind să ordoneze şi să pună în relaţie diverse abordări într-o perspectivă unificată asupra schimbărilor în curs. Postmoderniştii economici au conceput fluxul ca o mişcare esenţială, neîncetată şi accelerată a obiectelor, produselor şi capitalului, condiţii pe care le percep drept “ capitalism dezorganizat”( Lash, Urry, 1987). Un număr de de analişti ai tendinţelor culturale curente şi în particular cele despre impactul tehnologiilor modernităţii au relevat două fenomene de anvergură : a) existenţa fluxului (Hannerz 1997, Castells 1997, Semprini 2003, Baumann, 2006) şi b) rolul tehnologiei în această dezvoltare concentrată în procesele de mediaţie(de Zengotita, 2005). Alţii observatori ai culturii şi tehnologiei (Hannerz 1997, Castells 1997, Beck 2003, Baumann 2006) au construit parţial în analizele lor şi de asemeni au susţinut nevoia de a revizui concepţia despre cultură prin lărgirea viziunii pentru a include mai multe aspecte simbolice şi psihologice. Hannerz 1997 argumentează că antropologia are nevoie să ia în considerare fluxurile, ceea ce în alte contexte numeşte “complexitate culturală”. Manuel Castells(1997) focalizează propria analiză  pe  caracterul global al reţelelor de schimb, şi pe informaţie, respectiv stocaj, compresie şi regăsire a unor imense cantităţi şi categorii de date, aşadar  bits şi megabites, schimburi care au loc într-un sistem global interdependent, spaţializat de reţelele neuronale ale internetului şi prin aceasta reorganizate fundamental. Ulrich Beck a inventat termenul de societate de risc şi a argumentat că societăţile contemporane şi procesele tehnologice produc o incertitudine psihologică în creştere pentru indivizi dar şi că riscul devine o parte a culturii noastre şi că noi dezvoltăm instrumentele de a controla parţial riscurile prin acelaşi progres tehnologic. Zygmunt Baumann(2006) a numit fluxul stare de incertitudine în ”modernitatea lichidă“ în care indivizii sunt teoretic liberi să se definească ei înşişi. Mihaly Csikszentmihaly(1991)  a manifestat o atitudine diferită, mai pozitivă referindu-se la problema libertăţii personale şi flux pe care o numeşte ”stare de experienţă optimală“. Condiţia în care individul devine un canal de realizare a viselor şi dorinţelor  personale prin conectare şi concentrare pe fluxul concret al acţiunilor ca workflow. Această „experimentare autotelică a fericirii prin acţiune productivă” diferă în mare măsură de analizele sociale sceptice dar arată aspecte similare în măsura în care recunoaşte o forţă a stării de flux şi importanţa implicării şi controlului acestei implicări. Sinteza analizelor societăţii de flux  a fost întreprinsă de Andrea Semprini (La société de flux, 2003). Analizele lui Semprini se situează în sfera media(CNN et la mondialisation de l’imaginaire, 2000) unde detaliază 8 caracteristici esenţiale ale celui de-al treilea flux(flow 3). Carstens consideră că autorii menţionaţi sunt legaţi prin ceea ce pare să fie redundant  dar ancorat în calitatea intrinsecă a calităţii fiecărei direcţii din cele 8, şi anume  fenomenul  de amplificare subliniat de Raymond Williams(1974) în analiza programelor de televiziune, de fapt chiar mai devreme, în anii 60 de către Abraham Moles în analiza ciclurilor culturale.  Semprini concepe  fluxul:  o mişcare fără sfârşit a imaginilor, conţinuturilor, produselor, identităţilor într-o mediasferă internaţională prin reţele simbolice.

Ştiinţa culturii ca mediologie

Mediologia furnizează instrumente utile pentru a regândi medierea ca afacere, fabricaţie, în termeni de productivitate şi operabilitate. Constantina Papulias, analizând raporturile dintre mediologia clasică şi cea elaborată de Régis Debray în anii 90, remarcă revoluţionarea modului de a gândi relaţia dintre mediul de comunicare şi conţinuturile culturale, vise, imaginare, emoţii, idei. Urmând linia mediologiei clasice, reprezentată de Innis şi McLuhan, „un mediu nou va  întrerupe dominanţa unuia anterior, distorsionând contactul cu tradiţiile“( Papulias, 2004, p. 99). Faţă de această perspectivă Debray susţine în Media Manifesto:On the Technological Transmission of Cultural Forms (trad. Eric Trauth) că mijloacele de comunicare nu devin efective decât printr-o dimensiune umană, socială, astfel această abordare unifică studiul tehnologiei cu medierea şi puterea (Debray, 1983, 1991 2004). Mediologia „demistifică iluzia semnificantului de a fi începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, precum şi importanţa excesivă acordată codului“, câmpul său de analiză fiind materializările tehno-relaţionale, sistemul productiv, fabricaţia (dispozitive de prezentificare/ evenimenţializare, marcaje de identificare, semne care interpelează alte semne, fluxuri, capacitate de definire) acţionează prin concentrare a diverselor sectoare şi transversalizare a distanţelor dintre mentalităţi şi ştiinţele cele mai avansate, dintre tehnologiile transmiterii şi stilul de povesti şi consuma.(Régis Debray, 2000). O abordare mediologică distinctă este dezvoltată de Paul Virilio, în Warr and Cinema.The Logistics of perception(1989), Speed and Politics, An Essay on Dromology, 1977, The Desert Screen, War at the Speed of Light, 2000, ş.a. în care ilustrează ofensiva tehnologică – la care adaugă instrumentalizările povestirii (storytelling-ului) şi imaginii în relatările curente, pe care le numeşte tehnologii de impact alături de concentrarea percepţiei asupra „ecranului” ca loc al reflexiei lumii, a pătrunderii şi familiarizării violenţei şi războiului în locuri precum dormitorul, sufrageria, bucătăria. Integrarea tuturor spaţiilor publice şi personale în fluxurile globale de informaţie şi imagine(global flow of images, GFI), generarea unui mainstream permeabil la fluxuri locale(micro-fluxuri) a devenit posibilă prin circuitul economic al bunurilor culturale, amplificat de pieţele de  tehnologie şi de formarea nişelor globale de comunicare, reţele de cunoaştere şi tehnologie, interese şi relaţii industriale în domeniul informaţiei şi comunicării(M. Palmer, 2003). Fluxul, intrinsec corelat cu producţia de real, modifică coordonatele cotidianului ca  „real actualizat de evenimenţializare”, aşadar în relaţie cu sistemul paradigmatic al tehnologiilor de comunicare, un cadru de articulare şi reconfigurare a celorlaltor puteri, în funcţie de reacţii şi consumuri masive puse în linie pentru a pivota sistemele de captare(de ex.cererile de informaţie şi muzică în telefonia mobilă) spre un  maxim productiv„fit maximization process” prin catenări între diversele sectoare şi reţele specializate în raport cu cererea şi prin sinergii intermediale în cadrul unor proceduri standardizate de intensificare a  semnalului:alerte, developing news, heavy rotation, alte tipuri de strategii de editare/difuzare, multiplicare, ş.a..(Munteanu, Deliu, 2010) şi într-o măsură mai mică de argumente obiective, de enunţarea responsabilităţii, pluralism,  atitudini raţionale faţă de risc, ş.a..

Apropierea de cotidian prin muzică, prin sport sau cinema permite o cuprindere a spaţiului ca rezultat al unor activităţi desfăşurate conform modelul clusterului (o arhitectură paralelă, în cadrul căreia pot fi generate interprocesări, multiprocesări, interacţiune, inclusivitate, permutări între inside şi outside (analogia cu Internetul – „mama tuturor « computer clusters », uniunea  resurselor care se întâmplă să fie conectate la un moment dat)”. Gene Amdahl [1967] a considerat clusterizarea un mod de procesare paralelă, o punere în legătură a unor resurse în ceea ce s-a numit „packet switching networks”, inventat în 1962 de Rand Corporation. Un „packet switched networks” este o paradigmă în uz pentru toate tipurile de reţelele, în care au loc secvenţe de comunicare între un procesor” şi cadre (frames) altfel deconectate (Wikipedia).

Reţeaua se compune din indivizi conectaţi unii cu alţii, iar fluxurile de comunicare reflectă prin direcţie. În lucrarea „Societatea cucerită de comunicare”, Bernard Miège stabileşte configuraţiile termenului de reţea în contextul apariţiei tehnicilor de informare şi comunicare (T.I.C.), ce se caracterizează prin interactivitate, includere în reţea şi convergenţa audiovizualului, a telecomunicaţiilor şi a informaticii. „Reţele sunt la origine ansambluri deloc uşor de definit: aceste ansambluri iau uneori forma unor întreprinderi media, cât şi ca mijloace de comunicare (reţelele de videotext sau chiar reţelelor de cablu perfecţionate care facilitează accesul la mass media. O reţea este un set de noduri interconectate, un nod este punctul în care o curbă se intersectează cu ea însăşi”.

Potrivit lui Manuel Castells, reţelele sunt structuri deschise, care au capacitatea de a se extinde fără limite, integrând noi noduri atâta timp cât pot să comunice cu reţeaua, în special dacă împărtăşesc aceleaşi noduri de comunicare. Reţelele trasează „sisteme cu geometrie variabilă şi geografic dematerializată”. Chiar dacă puterea nu mai are ca poli de concentrare instituţiile (statul), organizaţiile (întreprinderile capitaliste) sau instanţele de control simbolic (biserica, socializarea), ea continuă să subziste în reţelele mondiale ale capitalului, informaţiei şi imaginii [Rovenţa-Frumuşani 2004:107]. Iconul mediatic se dezvoltă ca o reţea. Cu cât fluxurile de informaţii se amplifică şi devin recurente, iconurile mediatice devin noduri (în reacţii de tip spontan şi autocatalitic) care intersectează alte noduri, pentru care economia de flux editorial oferă o masă critică de informaţii, imagini şi modelele de expresivitate şi interacţiune organizate conform  patternului analizat anterior.

Analogia acestor forme culturale cu „energia vieţii” duce la înţelegerea reţelei prin prisma conectării şi a nodurilor, valoarea informaţiei fiind secundară faţă de condiţia ca forma iconică să menţină  un mediu de tip Lebenswelt, să stocheze influenţă în reţeaua de semne(culturemă) şi să pivoteze informaţia (fluxuri globale). Influenţa este dependentă formarea şi multiplicarea reţelelor, de puterea simbolică a corpusurilor de imagini, de strategiile(publicitare) de intensificare a fluxului în procese de relocare a imaginii puternice – condiţie de menţinere a ataşamentelor şi identificării cu modelul iconic-, fără a contrazice aparenţele de spontaneitate creatoare, de libertate neîngrădită care le fac atât de eficiente în plan psihologic. Rolul tehnologiilor şi suporturilor de comunicare în cotidian unde viteza fluxurilor, impactul mesajelor, atractivitatea lor diminuează polul reflexivităţii, poate explica sentimentul de „pierdere a unor valori fundamentale precum raţionalitatea, responsabilitatea, morala, dizlocate de iraţionalitate, ludic, divertisment, absenţa standardelor etice” [Coman 2004:115].

Convergenţa spectaculară

Patrice Flichy a remarcat, în Les industries de l’imaginaire, că este indispensabil să se distingă între cultura de flux şi mărfurile culturale. Produsele din acest domeniu pot fi caracterizate prin continuitatea şi amplitudinea difuzării ceea ce înseamnă că în fiecare zi noi produse iau locul celor de ieri, perimate. Al doilea element specific acestui domeniu este că se regăseşte la intersecţia câmpului culturii cu cel al informaţiei [Flichy, 1980]. Miège defineşte raportul de informaţie – drept consensual, „comunicarea nu se opune informaţiei, ci o prelungeşte” [Miège 1998:101]. Comunicarea este concepută ca o activitate simbolică, teatralizează în permanenţă schimburile de semne [Boutaud 2005:15]. E. Fulchignoni distinge mai multe dimensiuni ale imaginii: 1. ilustrativă, de exemplu concret, model, 2. ilustrare tipică sau simbolică folosită în cursul unei raţionalizări generalizante, este sensul cel mai apropiat de concept – eikon; 3. elemente de limbaj artistic, metafore, simboluri, expresii concrete; 4. fenomen fiziologic de persistenţă senzorială, imaginile pe retină; 5. imagini intuitive intermediare între imagine şi percepţie [E. Fulchignoni, cit. de Dâncu 2003: 98].

În cultura pop contemporană imaginea este motorul principal al reprezentării care generează semnificaţii ce au la bază simboluri şi mituri arhaice transmise prin ritualizări jurnalistice. Sunt teatralizări duale ale masculinităţii, feminităţii sexualităţii, stilului şi modei modelând în permanenţă graniţele dintre cultura serioasă (a elitelor) şi cultura de masă. Imaginea reprezintă un senzor al culturii pop, ilustrează caracterul ei imediat, o reacţie la ierarhiile culturii mari şi un mijloc de resemantizare a iconografiilor comerciale, filmice, televizuale. Resemantizarea este un proces de redefinire a unei figuri centrale prin fluxul de imagini şi informaţii noi şi a fost posibilă întrucât „aceste reprezentări iconografice prin succesul lor nu mai erau itemi ai consumului cotidian, ci artefacte sanctificate, centre ale discursului artistic” care au generat o nouă tipologie a imaginii, imaginea mediată.

Constructele sunt rezultate ale procesării imaginilor reale resemnificate ca obiecte estetice iar recurenţa lor în practicile de consum a determinat o alunecare prin cultura urbană spre o societate a spectacolului. „În faţa televizorului, a calculatorului, a radioului, printre albume şi reviste ego-ul alunecă în construirea unei imagini, a unui stil, a unei serii de gesturi teatrale” [Chambers, 1986, 1994]. Imaginea nu este un punct comun între real şi imaginar, ci actul care instituie simultan realul şi imaginarul [Chambers, 1986]. Acest aspect, consolidat de reversibilitatea oricând posibilă între cele două regimuri existenţiale, a fost sesizată de Adorno: „dacă realul devine imagine, atunci inversul devine valabil: imaginile devin realitate nemijlocită” [Adorno, 1996]. Procesul estetic este stopat, nu se mai ajunge la o conştiinţă estetică (un estetic redus, slăbit pe seama întăririi multisenzoriale – sinestezicului), cultura rămâne captivă în imaginile iconografiei comerciale prin  eficacitatea conectării indiciale.

În societatea mediată imaginea devine sursa identităţii realizate prin mijloace specifice culturii media prin care indivizii au oportunitatea să îşi creeze propriile identităţi şi să traverseze crizele de identitate prin schimbarea îmbrăcăminţii, a înfăţişării, a imaginii. În acest fel, reteatralizările sinelui pot inversa „procesele sociale reale care dau forma identificării determinată de structura socială”. În teoriile postmoderne, „mass media este văzută ca centru al identităţii şi de fragmentare a subiectului”. Identitatea este o construcţie „ce poate fi în permanenţă transformată, rafinată, acordată” [Kellner, 2001], dar în acest proces semnele distinctive social sunt reprezentate de marcajele industriilor prin care identitatea devine recognoscibilă ca stil de comunicare şi consum cultural având o valoare-reper [Baudrillard 1987:22]. Consumul este în acelaşi timp legat de utilitate şi de cultură „ca act organizat de manipulare a simbolurilor”. Odată ce bunurile intră într-un sistem de schimb, ele intră într-un sistem de diferenţe, de semnificaţii şi valori distinctive care stau la baza poziţiei lor nu numai într-o ierarhie a valorilor, ci şi, din ce în ce mai mult, într-o societate construită în jurul lor şi prin consum, la baza unei clasificări ale consumatorilor şi proprietarilor, a gusturilor şi a stilurilor. Iar aceste semnificaţii publice trebuie să fie evidente pentru a avea o greutate şi importanţă şi pentru ca prin concretizarea lor să se exercite o anumită putere.

Această calitate a imaginii de a conferi o putere referenţială, şi, prin aceasta, de a identifica receptorul cu agentul, identificarea fiind definită, comunicativ, ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţă de unificare” [McQuail, 1999] o fac atât de eficientă în managementul impresiei, al expresivităţii într-o serie de practici specifice dramaturgiei sociale – interacţiuni focalizate, front, appearence, protective practices, defensive practices [Goffman 2007:43].

Este de asemenea important de clarificat care sunt etapele pe care le parcurge o imagine pentru a deveni imaginea starului, a iconului mediatic, o figură investită cu „putere legitimă”; noţiunea de legitimitate implică un cod sau un standard acceptat de indivizi, în virtutea căruia agentul extern îşi poate exercita puterea, respectiv îi este recunoscută puterea simbolică. Puterea este ceea ce se vede, ceea ce se arată ceea ce se manifestă şi îşi găseşte principiul forţei chiar în mişcarea pe care o desfăşoară [Régis Debray, apud Rovenţa-Frumuşani 2004:121]. Armand Mattelard despre o realitate care se unifică şi se fragmentează într-o societate cu elemente extraordinar de înlănţuite. Sistemul tehnic nu antrenează niciun conţinut, nu suscită niciun sens: el este totuşi determinant, căci dă forma unificată a comportamentelor şi a structurilor. Gradul de neutralitate a acestuia dă naştere unei aboliri a distincţiei dintre subiect şi obiect. Conceptualizând eterogenitatea fenomenelor de comunicare, Lucien Sfez sugerează deplasarea discursului analitic către noţiunea de metaforă, ca element care motivează primatul subiectului, care, aparent, rămâne liber faţă de tehnică.

Maşina este văzută drept instrument al unei acţiuni. Reprezentarea face apel la un reprezentant şi la un reprezentat şi le leagă printr-un mediator, întors, pe de o parte, către lumea obiectivă, iar de cealaltă parte către semnul pe care îl garantează [Sfez 2002:127]. În urma acestui schimb de semnificaţii, ambele medii se încarcă cu puteri considerabile. Conform teoriei sale, receptorul mesajului va înregistra doar realitatea transportată prin canal, în timp ce mediatorul are puterea de a garanta legătura între cele două lumi, a referentului şi a semnificantului.

Spectacularizarea maximizează relaţia dintre apel [în sensul modelului  Schulz von Thun] şi viteză, în locul motivării diferenţiale [Mancur Olson, The logic of Collective Action Public Goods and the Theory of Groups, 1965.] necesară în cazul formării interesului general şi logicii acţiunii colective. Aşadar ea va fi analizată ca utilitate tehno-culturală de pivotare a formatului şi brandului pe o piaţă marcată de abundenţa de produse similare, cât şi economic, în acest sens fiind un mijloc de maximizare a audienţei şi profitului care utilizează imaginea ca vehicul al unei farmacologii teatrale (în sensul folosit de Derrida, de katharsis) cu efecte de polarizare de piaţă. Această eficacitate este legată de excesul simbolic.

Spectacularul implică niveluri de coordonare, o aliniere a producţiei jurnalistice şi a mecanismelor de formare a opiniei publice la mize comerciale iar a produsului jurnalistic la maximizarea impactului ştirii prin „story-telling”(perspectivă, melodramă, titluri şocante), prioritizarea imaginilor în raport cu textul, investirea simbolică a studioului ca loc ritual, show-ul în direct, semnale puternice de identificare a brandului în audiovizual  în condiţiile sistemului de flux editorial[Miège, 1989, 1994], incluzând:

i)sincronizarea şi contracţia fazelor şi operaţiilor de colectare, procesare a informaţiei,

ii) fragmentare (fisiune)/fuziune a unităţilor de informaţie în cadrul fluxului ca fenomen de amplificare – ştiri, anchete, comentarii, dezbateri-,

iii) filtrări (ecluzări) şi trasare de rute(carving routes), jocul strategic prin prin care se ocupă poziţii(cotaţii) pe diverse pieţe şi,

ij) prin  mixul de canale ale unei nişe globale de comunicare se pivotează directivitatea(de ex. tehnica heavy rotation), rezultând configurări fluctuante şi rezonante(buzz-up) ale fenomenului de opinie în relaţie cu concepte şi unghiuri de abordare pre-definite în categorii referitoare la volumul de vânzări şi profit[Palmer,  despre negustorii de informaţie care înlocuiesc jurnaliştii de teren, în Palmer, 2003; în cazul industriei muzicale, Taylor, 1997 în Munteanu, Deliu, 2010].

Convergenţele spectaculare ca pattern comercial traversează egal politica şi societatea marcând linii combatante şi teritorii controlate de imagini şi branduri în termeni de preferinţă şi audienţă, cu mijloace care surclasează sistemul pluralist al reprezentării şi identificării uzând de resursele şi legitimitatea contraculturii:

a) colecţia de „texte, genuri, formate comerciale,

b)„gramaticile recunoaşterii sociale„ legate de posesie (must have), transformarea imaginii personale prin intervenţii ale industriei de frumuseţe, etc,

c) experienţe vicariale (a trăi intens,  a străluci, a reuşi, etc.),

d) categoriile de indentificare, entelehiile, dintre care „entelehia tineretului” [Manheim, cit. de Seca] e) agenţi – de la intelectuali publici, la realizatori, producători, DJs la muzicienii pop şi antreprenori,

f) imagini iconice considerate de Canetti „cristale de masă”, de Seca „oglinzi semiotizate”  ale înregistrării simbolice şi „ocupării” spaţiului de identificare, afirmare identitară.

Inclusă în miza de agregare a audienţelor masive convergenţa reflectă dinamismul actorilor corporativi în raport cu sisteme formate în timp şi reprezintă pedala de acceleraţie a întreprinderii media prin care se înscrie competitiv în ciclul economic, mult mai rapid decât ciclurile culturale care fac legătura între generaţii sau / şi creează societate, fiind aşadar  corelativ mercantilizării informaţiei, un aspect distinct de supraveghere, legat într-o măsură mai mare de presiunea urgenţei şi concurenţei decât de inversarea vizibilităţii (Baudrillard, 2001, Foucault, 2005) şi care în viziunea noastră influenţează(demonetizează) instituţionalizarea supralicitând rolul creativităţii, ambele surclasate de mediere/mediatizare şi intensificarea reactivităţii conjuncturale a actorilor instituţionali din sfera publică. Guvernabilitatea care presupune implicarea cetăţenilor în democraţie cât şi funcţionarea sistemelor eco-culturale este gestionată la nivelul impresiei, audienţele percep agenţii corporativi ca reprezentând interesul public dar primesc din plin impactele destructurative ale neîncrederii care se acutizează ca asimetrie dintre politic şi mediatic [conceptul de dromologie surprinde impactele vitezei asupra politicului (Virilio, 1977), iar cel de  „fast thinking” efecte cognitive corelate cu viteza de reacţie la evenimente (Bourdieu, 1996)]. Diversele canale de informare şi conţinuturile lor au o asemenea influenţă încât apar ca „protuberanţe de socialitate, metaforice, animate, simbolizate”[Seca, în Ferréol, coord., 2000:74], producând deteritorializare şi  destructurare socială(Vulbeau, 2002), deoarece, „modalităţile prin care se derulează aceste fenomene sunt tocmai cele care îi despart pe tineri de realitatea brutală a marginalizării, a periferiilor, în cadrul unei „neotribalităţi populare” în aliaj cu dorinţa de evadare  altundeva, oriunde, dar nu aici şi acum”[Seca, 1999: 75].

Bibliografie

Barthes, Roland, 1989, The Rustle of Language, University of California Press, Berkley.

Baudrillard, Jean , 2001, Paroxistul indiferent, Convorbiri cu Philippe Petit, Idea design&Print, trad. Bogdan Ghiu, Clu-Napoca.

Bourdieu, Pierre, 1996, Despre televiziune, Meridiane, Bucureşti.

Boutaud, Jean Jacques, 2005, Comunicare, semiotică şi semne publicitare, Tritonic, Bucureşti.

Chambers, Iain, 1986, Popular Culture, The Metropolitan Experience, Routledge, New York, London.

Chambers, Iain, 1994, Migrancy, Culture, Identity, Routledge, New York, London.

Dâncu, Sebastian, Vasile,2003, Comunicarea simbolică,  Dacia, Cluj- Napoca.

Debord, Guy, 2001, Societatea spectacolului, editura Est, Timişoara.

Dumazedier, Joffre, 1968, Socio-dynamique de la culture A propos  de A.Moles, Revue française de sociologie, 1968, vol.9, no.6-9, pp.409-413.

Ellul, Jacques, 1964, The Technological Society, introducere de Robert Merton, Vintage Books, New York.

Flichy, Patrice, 1980, Les industries de l’ imaginaire, Pour une annalyse economique des médias,PUG, Paris..

Fulghignoni, Enrico, 1969, La civilisation de l΄image, Payot, Paris.

Frumuşani, Daniela, Rovenţa, 1999, Semiotică, Societate, Cultură, Institutul european, Iaşi.

Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Paralela 45 trad, note şi postfaţă de Bogdan Ghiu.

Goffman, Erving, 2003, Viaţa cotidiană ca spectacol, Comunicare,ro, Bucureşti.

Habermas, Jűrgen, Schnapper, Dominique, Touraine, Alain, 2001, La nation, l΄Europe, la démocratie, Débat, Cahiers de l΄Urmis, Unité de recherches migrations et société, No 7/ juin, 2001.

Kosselleck, reinhardt, 1985, Futures Pasts On The Semantc of Historical Time, Mit Press, Cambridge, MA/London.

Lash, Scott, Urry, John, 1987, The End of Organised Capitalism, University of Wisconsin Press, Madison.

McQuail, Denis, 1999,Comunicarea, pref. de Ioan Drăgan, Institutul European, Iaşi.

Miege, Bernard, 1989, The Capitalization of Cultural Production, International General, New York.

Miege, Bernard, Lacroix, Jean-Guy, Tremblay, Gäetan, 1994, De la télématique aux autoroutes électroniques: le grand projet reconduit, în Communication, culture et société. Sainte-Foy, Québec: Presses de l’Université du Québec.

Moles A., Abraham, 1967, Socio-dynamique de la culture, Mouton, Paris, La Haye.

Munteanu, Ana Maria,2009, Hipermediatizare şi putere simboli, în Munteanu, Todi, Mass media, Cultură, limbaj şi acces la realitate, Studii de caz, prefaţă de Mihai Coman, Ed Universitară, Bucureşti.

Munteanu, Ana Maria, Deliu Cătălin, 2010, Muzica la radio.Profilul playlist-managerului în contextul trecerii de la  radioul clasic la cel online, Ed. universitară, Bucureşti.

Preoteasa, Manuela, ed. (2005): Media: The Business of Ethics, the Ethics of Business, Center for Independent Journalism, Bucureşti.

Preoteasa Manuela. 2007, Romania, in , in R.Udovicic ed.,TV Prime Time Domestic News-Monitoring and Analysis of News Programs, 10 SEENPM, Countries-Indicators of Public Interest, Media Plan Institute, Sarajevo. Potter, Jonathan, 1996,Representing Reality: Discourse, Rhetoric and Social Construction,.Sage, London.

Potter, Jonathan, 1996,Representing Reality: Discourse, Rhetoric and Social Construction,.Sage, London.

Rűting, Thorsten, 2004, Jakob von Uexküll, Theoretical Biology, Biocybernetics and Biosemiotics, in Archive fűr Umweltforschung und Biosemiotik, Universität Hamburg.

Seca, Jean, Marie, Tineri, culturi emergente şi ieşiri din situaţia –limită, în Ferréol, Gilles, coord., Identitatea, cetăţenieşi legăturile sociale, Polirom, Iaşi, pp.73-86.

Sfez, Lucien, 1995,  La santé parfaite. Critique d’une nouvelle utopie, Seuil, Paris.

Sfez, lucien, 2002, Comunicarea, Institutul european, Iaşi.

Van Hulle, Dirk, Adorno΄s Notes on Endgame, Journal of Beckett Studies, Volume 19, Page 196-217.

Virilio, Paul, Speed and Politics, An Essay on Dromology, 1977.

Vulbeau, Alain, 2002, Les inscription de la jeunesse, Harmattan, Paris.

[1] Atâta timp cât vom utiliza modele tehnice în biologie fără să fim conştienţi pe deplin că aplicând aceste modele la alte fiinţe vii în acord cu aşteptările şi direcţii proiectate potrivit minţii umane vom rămâne “orbi la semnificaţie (bedeutungsblind)”. Suntem inapţi să punem întrebări referitoare la legitimitatea şi originea propriilor noastre nevoi şi nici nu vom fi capabili să chestionăm originea şi legitimitatea nevoilor altor fiinţe vii. Nici măcar nu putem investiga în ce mod  diversele nevoi ale acestor fiinţe de pe această planetă depind una de cealaltă,(trad. din lb. germană de Thure von Uexkull)[ ” As long as we use technical models in biology without being fully aware that by applying these models we just imply that nature performs according to the projected human requirements and guidelines, we are „blind for the significance (bedeutungsblind)” . We are incapable of putting up questions about the origin and legitimacy of our own needs nor are we capable of asking for the origin and legitimacy of the needs of other living beings. We cannot investigate either, in which ways the needs of the different living beings on this planet are dependent on each other.” (transl. from Thure von Uexküll,1980:42)]

[2] Aceasta este o perspectivă cu consecinţe profunde cât timp intelectuali cu viziune largă şi experienţă politică de vârf au început încă din anii ‘90 să reconsidere, să distingă  transmiterea culturală de massmediatizare şi să formuleze obiective diferenţiale. Jacques Lang, fost ministru al educaţiei într-un interviu acordat lui Christine Okcrent în 1999, susţinea protecţia unui circuit educaţional distinct de entrelacs-ul massmediatic, susţinând că această strategie ar proteja cultura şi societatea viitoare.

 

[3] iniţiativa DOI a reprezentat la nivelul anilor 90 o încercare notabilă de conciliere a acestor perspective ce reflectă dualitatea la nivel biologic-(2 emisfere cerebrale specializate; totuşi 3 creiere într-unul singur:encefal(c.reptilian, locul reacţiilor bazate pe teamă), mezencenfal(c.limbic, sediul reprezentării spaţiului, afectivităţii, neocortex(sediul limbajului şi gândirii muzicale, al operaţiilor logice abstracte); la nivelul percepţiei şi comportamental, ştiinţific şi cultural, această dualitate marcând, uneori  prin etichetări care stabilesc ierarhii categorice şi diminuează legitimitatea disciplinelor umaniste în articularea ordinii sociale.  Abordarea critică a propriilor percepţii dominante şi ideologii este doar una dintre perspectivele prin care se construieşte diferenţa între ştiinţele socio-umane şi abordările pur cognitiviste, dogma raţionalistă justificând transferul de concepte din ştiinţele exacte, scientismul.

 

[4] „ Suntem capabili să luăm cromozomul nostru  sintetic  şi să-l  transplantăm  într-o celulă recipient dintr-un alt organism. Este pentru prima oară când un ADN sintetic poate prelua controlul total asupra unei celule (Dr. Venture(JCV Institute, Maryland şi California,declaraţie pentru  BBC News, mai 2010)
Bacteria obţinută astfel replicată de miliarde de ori poate produce copii controlate de ADN-ul sintetic. Aceasta este considerată o nouă revoluţie industrială, putând fi aplicată în industria medicamentelor şi în tehnologiile de reducere a poluării. „.Este pentru prima dată când ADN-ul sintetic preia controlul complet asupra unei celule dintr-un organism” a concluzionat cercetătorul.Reacţia nus-a lăsat aşteptată. Dacă prof. Julian Săvulescu de la Oxford Uehiro Centre for Preactical Ethics de la Universitatea Oxford a afirmat că potenţialul acestei descoperiri va fi dezvoltat mult mai târziu decât prevede Dr Venture dar este real şi semnificativ, Dr Helen Walace de la Genewarch UK o organizaţie care monitorizează tehnologiile genetice, a declarat pentru BBC News că bacteria sintetică ar putea fi periculoasă “Dacă de pildă este multiplicată într-un mediu poluat. Nu se poate estima dacă reducând această poluare   nu se generează un nou tip de poluare. Nu putem şti dacă, în ciuda intenţiei de a face un bine, nu vom produce mai mult rău deoarece, bacteria eliberată într-un anume mediu îl va transforma într-un mod care ne este în întregime necunoscut.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: