Definirea conceptului de minoritate nationala


autor Elena Maria Necula

În dreptul internaţional nu există o definiţie exactă şi general acceptată a minorităţii naţionale. Nici în cadrul ONU nu s-a reuşit formularea unei definiţii de larg consens  în pofida unor discuţii care au durat mai mult de două decenii. Astfel,  a 47-a sesiune a Comisiei pentru drepturile omului a Consiliului Economic şi Social ONU din 1991 s-a înscris în acelaşi trend. Nu s-a ajuns la o soluţie, o definiţie acceptată a minorităţilor a rămas un deziderat, acordul în privinţa unei semantici împărtăşite relevând dificultăţi imposibil de a fi rezolvate prin acest demers. Autorii raportului explicativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale constată la punctul 12 faptul că “nici o definiţie a noţiunii de minoritate naţională nu este conţinută în Convenţia-cadru”. In această situaţie s-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea faptului că, cel puţin deocamdată în acest cadru nu este posibil să se ajungă la o definiţie aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”.

Recomandarea nr. 1201 a APCE din 01.02.1993 reiterează în art. 1 aceleaşi elemente pentru definirea minorităţilor naţionale:

 a. locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt cetăţenii lui;

 b. menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;

 c. manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

d. sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;

e. sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.

Cu toate acestea, mulţi autori importanţi au încercat şi au reuşit să aducă un plus de claritate în această problemă. Memorandum-ul Secretarului General al ONU cu privire la definirea şi clasificarea minorităţilor se referă la comunităţi în general şi stabileşte că acestea sunt “grupuri bazate pe factori unificatori şi spontani, opuşi celor artificiali sau planificaţi, în mod esenţial plasaţi dincolo de controlul membrilor grupului”.

Astfel prin minoritate naţională se înţelege orice grup bine definit de persoane care are cetăţenia statului în care locuieşte, sunt în inferioritate numerică în raport cu populaţia care constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi durabile cu acest stat, prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt animate de voinţa de a păstra identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura, tradiţiile şi limba.

Categoria juridică “minoritate naţională” se referă şi la comunităţile ce pot fi definite ca minorităţi etnice ceea ce presupune o relaţie de echivalenţă logică în ciuda emergenţei unor noi minorităţi generată de liberalizarea pieţei muncii în spaţiul european. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi un termen unic pentru a evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaţionale şi, în acelaşi timp, în ideea de a exclude posibilitatea unui tratament diferenţiat aplicat comunităţilor sau grupurilor de persoane. Termenul de „minoritate etnică” nu este unanim recunoscut în filozofia şi legislaţia multor ţări, acestea folosind şi alte sintagme, cum ar fi:

– minoritate, combinat cu unele dintre calificativele lingvistică, religioasă, culturală şi, foarte rar, naţională şi etnică (Polonia, Albania, Ungaria);

–  comunitate sau minoritate etnică (Croaţia, Slovenia, Cipru);

–  minoritate sau grup rasial, grup etnic (Finlanda);

–  persoane aparţinând minorităţilor naţionale (România);

–  popoare nordice mici, comunităţi etnice puţin numeroase (Rusia)

Diferitele sintagme utilizate în filozofie (doctrina) au condus la dezvoltarea în literatura de specialitate şi a altor noţiuni care vizează minorităţile sau cele care au statuat pentru perioade îndelungate, raporturi inegale între diversele grupuri:

– minorităţi teritoriale (autohtone sau istorice) şi extrateritoriale – în funcţie de faptul că locuiesc sau nu în arealul teritorial istoric, cu tendinţa de acordare a unui volum diferit de drepturi sau a unui teritoriu minoritar;

– minorităţi superioare (superior minorities) – cu pretenţia de a fi purtători ai unei culturi superioare faţă de cea a ţărilor în care sunt stabilite (germanii din America Latină);

– minorităţi imperiale sau ex-dominante – de regulă, formate în urma destrămării marilor imperii, fiind citaţi, în aceşti termeni, ruşii şi ungurii, ca reprezentanţi ai unei mentalităţi de nesupunere;

– minorităţi transfrontaliere – care sunt răspândite în număr mare într-o serie de ţări (evreii şi ţiganii)”[1]

Chestiunea minorităţilor în Europa este una veche. Prima preocupare pentru minorităţi a apărut din considerente religioase. Astăzi asigurarea stabilităţii, securităţii şi a cooperării dintre statele naţionale înseamnă de fapt, protejarea de posibile conflicte din interior, pentru a putea crea acea Europa solidă în cazul unui conflict din exterior iar acum a venit şi rândul Europei de sud-est care trebuie să-şi asume această răspundere.

Protecţia minorităţilor naţionale s-a aflat pe agenda Consiliului Europei încă de la începutul activităţilor sale, dar această problemă a obţinut o importanţă considerabilă odată cu căderea regimurilor comuniste şi cu creşterea naţionalismului extremist în unele regiuni ale Europei. Violenţa interetnică şi ostilitatea în fosta Iugoslavie şi în fosta Uniune Sovietică au demonstrat foarte clar că protecţia minorităţilor naţionale nu este doar un element crucial al protecţiei drepturilor omului, dar şi esenţial pentru stabilitate, siguranţă şi pace în Europa.[2]

1. Comisia europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) de asemenea oferă o contribuţie semnificativă la lupta împotriva discriminării, de care profită persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

2. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (CCMN) este cel mai inteligibil tratat multilateral dedicat protecţiei minorităţilor naţionale. El este, cu cele 37 State părţi, un instrument cu adevărat paneuropean, care stabileşte principii ce trebuie respectate în domeniul mass-media, educaţiei şi altor domenii pertinente. Mecanismul de monitorizare al CCMN, creat în 1998, combină evaluările experţilor din cadrul Comitetului consultativ de experţi independenţi cu ponderea politică a Comitetului Miniştrilor. Comitetul consultativ examinează rapoartele statelor şi alte informaţii şi efectuează vizite în ţări în scopul realizării unui dialog constructiv atât cu autorităţile, cât şi cu societatea civilă. Rezultatul acestei activităţi este reflectat în Opinii ale Comitetului consultativ şi Rezoluţii ale Comitetului Miniştrilor, implementarea cărora este susţinută prin activităţi inovaţionale şi inclusive desfăşurate ulterior în Statele Părţi.

3. Carta Socială Europeană garantează drepturile minorităţilor în domeniul social şi economic. În contextul mecanismului de supraveghere Carta Socială Europeană se axează pe problemele privind egalitatea socială a migranţilor şi ale populaţiilor de romi şi Sinti, cum ar fi, spre exemplu, nediscriminarea faţă de accesul la locurile de muncă, educaţie, alocaţii familiale şi condiţii de trai.

4. Următoarea convenţie cu o relevanţă majoră faţă de minorităţi este Carta pentru Limbile Regionale sau Minoritare care se axează mai detaliat pe acţiunile întreprinse în vederea garantării protecţiei şi promovării în particular a limbilor minoritare, ca element decisiv al patrimoniului cultural. El are efect direct asupra abilităţii minorităţilor naţionale de a-şi utiliza propria limbă în viaţa publică. Carta a intrat în vigoare din 1998, şi ea a susţinut În Statele Părţi o serie de realizări concrete. Aplicarea CCMN şi a Cartei Europene pentru Limbile regionale sau Minoritare este încurajată prin activităţi vaste de conştientizare în numeroase State membre ale Consiliului Europei.[1] 

Actualmente, protecţia minorităţilor naţionale este una din principalele priorităţi ale Consiliului Europei. Această obligaţiune s-a soldat cu o serie de realizări concrete. Consiliul Europei a elaborat standarde legale unice cu mecanisme eficiente de monitorizare şi le-a alăturat activităţilor-ţintă de cooperare. Acest lucru a stimulat ameliorări reale în protecţia minorităţilor naţionale în toată Europa, şi a constituit un factor central în instaurarea stabilităţii în acele State membre care doar recent au depăşit perioada de război şi ostilitate etnică.

 Documentele emise de Comisia Europeană ca urmare a protecţiei minorităţilor etnice fac obiectul acordurilor de la Helsinki. Acordul de la Helsinki din 1975 a deschis uşa către examinarea internaţională a evenimentelor interne din România. Acordul a marcat o cotitură prin importanţa dată de comunitatea internaţională respectării drepturilor omului şi, prin extensie, drepturilor minorităţilor. Respectarea acestor drepturi a devenit o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale şi, în practică, a condiţionat creditele şi comerţul de performanţele unei tari în acest domeniu.

Conform Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi a Libertăţilor Fundamentale, Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Declaraţiei Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, religioase, etnice şi lingvistice, ţările membre Uniunii Europene educă şi formează cetăţeanul pentru a nu discrimina, pentru a tolera, pentru a lupta împotriva xenofobiei.  Conform ECRI aceste aspecte reprezintă priorităţi ale statelor membre.

 Conform Comisiei Europene pentru Combaterea Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) „rasismul, xenofobia, intoleranţa şi antisemitismul nu ar trebui să existe. Trebuie combătute violenţele, discriminările şi prejudiciile manifestate de o persoană sau de un grup de persoane pe motive de rasă, culoare, limbă, religie, naţionalitate sau apartenenţă etnică.”

 Recunoaştere cadrului multicultural presupune o mai bună cunoaştere a legilor europene, a diversităţii în spaţiul local, naţional, european.

 Din raportul realizat de ECRI pe anul 2007 „în Europa există diferite forme de discriminare şi rasism. Climatul negativ al opiniei publice în Uniunea Europeană contribuie la conflictele etnice.” În raportul ECRI găsim că „nu este suficient să spunem că discriminarea este ilegală. Discriminarea trebuie combătută şi în practică. Sintagma „egali în drepturi” este departe de a fi o realitate universală. Astfel a fost introdusă noţiunea de discriminare pozitivă, în favoarea minorităţilor.” Conceptul de “discriminare pozitivă” a fost respins de majoritatea statelor deoarece reprezintă o încălcare a principiului ne-discriminării prin instituirea unei categorii privilegiate de persoane ce beneficiază de drepturi speciale. Chiar şi în SUA, de unde a pornit şi unde s-a afirmat conceptul de “discriminare pozitivă”, prin o recentă hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite, a fost anulat un act administrativ ce avea caracter de “discriminare pozitivă”.

Relaţiile interetnice, în general, au fost şi continuă să fie influenţate de crizele economice din diverse state, de tensiunile sociale, de instabilitatea politică, de procesul de integrare în Uniunea Europeană.

       

 Studiu de caz

În Italia tensiunile sociale cauzate de xenofobie şi de fenomenul anti – ţigani (anti-gypsy) afectează relaţiile interetnice. Tema dezbătută în 2007 la masa rotundă organizată de ECRI a fost „rasismul şi xenofobia în discursul public şi în sfera publică, lupta pentru egalitate, implementarea de legi anti – discriminare, combaterea xenofobiei şi discriminării rasiale împotriva Romei.”[3]

            Astfel de mese rotunde au mai fost organizate şi în Georgia, Irlanda, Malta, România, Suedia, San Marino, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Albania, Azerbaijan, Ungaria, Armenia, Turcia, Bulgaria ş. a.

            Prevederile tratatelor internaţionale, regionale şi normele naţionale apără cu fermitate principiile nedescriminării şi egalităţii în faţa legii. Ele prevăd că discriminarea pe motive rasiale  sau etnice violează drepturile omului , încalcă principiile morale fundamentale şi împiedică interacţiunea socială pozitivă, precum şi buna funcţionare a instituţiilor publice. Organismele şi tribunalele internaţionale, regionale şi interne au declarat clar că prevederile referitoare la nediscriminări se aplică nu numai drepturilor civile şi politice, ci şi celor economice, sociale şi culturale.

Sistemul protecţiei minorităţilor naţionale a fost dezvoltat ca o contrareacţie la persecuţia minorităţilor. Formele tipice ale persecuţiei merg de la lipsa egalităţii de fapt între membrii minorităţilor şi membrii majorităţii până la acţiuni represive şi genocid. La formele tipice de represiune politică a minorităţilor naţionale, cum ar fi omuciderile şi dispariţiile, sunt de adăugat acţiunile de intimidare având ca scop alungarea liderilor, obligarea lor la emigrare forţată. Omuciderile şi vânarea liderilor se regăsesc mai ales în state unde un grup etnic nu este recunoscut sau a fost deposedat de drepturi tradiţionale, ceea ce a dus uneori la apariţia unor grupări teroriste. Este cazul clasic al kurzilor din Turcia şi Irak. Kurzii urmând să aibă aceeaşi istorie ca şi cea a armenilor din Turcia. Manifestări de acelaşi gen au avut loc recent şi în Kosovo. Discriminarea politica  „poate consta în afectarea dreptului la vot şi a participării la alegeri; a accesului cu şanse egale în serviciile publice; a utilizării dreptului la liberă asociere ori la petiţie. Chiar aceste exemple arată că, de cele mai multe ori, discriminarea politică se amestecă cu discriminarea de natură economică şi socială.” (Gabriel Andreescu, 2004, p.97) [4]

            Acelaşi autor consideră că „schimbarea proporţiilor etnice dintr-o anumită regiune este o soluţie relativ răspândită în istorie, având ca obiectiv/rezultat controlul unui grup minoritar, diminuarea sau anihilarea identităţii sale. Formula cea mai simplă şi brutală a fost deportarea. Mai cunoscute sunt acţiunile de deportare a armenilor din Turcia sau a tătarilor din Crimeea, a evreilor şi ţiganilor din regiunile ocupate de germani în timpul celui de-al doilea război mondial, ca o componentă a actelor de genocid.” Dar schimbarea proporţiilor etnice are şi forme mai puţin dramatice. Sub regimul dictatorial al lui Ceauşescu, transformarea regiunii multiculturale din Transilvania s-a realizat prin aducerea de muncitori din alte regiuni îndepărtate. Studenţii din învăţământul politehnic şi universitar erau răspândiţi prin metoda repartiţiilor obligatorii în Moldova şi Muntenia. La fel s-a întâmplat şi în Oradea, Târgu-Mureş, Sighetu Marmaţiei, Alba Iulia etc.

            Din cauza efectelor pe care le-au avut în societate aceste schimbări de proporţii etnice asupra identităţii comunităţilor minoritare, toate documentele internaţionale adoptate după anul 1990, în cadrul ONU, OSCE şi Consiliului Europei, au inclus obligaţii ale statelor de combatere a unor astfel de acţiuni. 

            Utilizarea unor mijloace elaborate pentru protecţia minorităţilor naţionale presupune recunoaşterea faptului că anumite grupuri au statut de minorităţi naţionale. Definirea minorităţilor naţionale constituie o temă în sine. Nici până în ziua de azi nu există o definiţie clară a minorităţilor naţionale care să fi fost adoptată printr-un tratat internaţional. O încercare de a definii acest concept apare în Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, rezoluţie menită să devină protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dar la care s-a renunţat).

            Diferitele tratate, declaraţii, rezoluţii ale organismelor interguvernamentale (ONU, OSCE, Consiliul Europei), destinate protecţiei minorităţilor naţionale enumeră atât principii de nediscriminare, cât şi măsuri speciale pe care statele sunt chemate să le aplice. Uniunea Europeană a adoptat în anul 2000 o directivă privind egalitatea pe bază de rasă şi etnie. La aceasta se adaugă prevederile care apar în tratatele bilaterale ori cele adoptate de state ca exprimând voinţa internă.

            Ideea de minoritate naţională este legată de ideea de identitate naţională.

 Evoluţia sistemelor de protecţie a minorităţilor naţionale în cadrul european

Anul

Tratatul

Părţile

Categoria protejată

1648

Tratatul de la Westfalia

Franţa/Sfântul Scaun şi aliaţii

Protestanţii din Germania

1660

Tratatul de la Olivia

Suedia/Polonia/Prusia

Locuitorii catolici şi evanghelici din teritoriile cedate Suediei

1669

Tratatul de la Karlowitz

Polonia/Imperiul Otoman

Catolicii din Imperiul Otoman

1774

Tratatul de la Kuciuk – Kainargi

Rusia/Turcia

Creştinii din Turcia

1815

Actul Final al Congresului de la Viena

 

Rusia/Austria /Prusia

Asigurarea polonezilor aflaţi pe teritoriul lor instituţii pentru a-i proteja de cele trei guverne

1830

Protocolul Conferinţei de la Londra

 

Grecia

Respectarea libertăţilor politice şi civice ale tuturor cetăţenilor Greciei, indiferent de religie

1856

Convenţia de la Paris

Protecţia cultelor creştine

1878

Tratatul de la Berlin

Bulgaria, Muntenegru/România/Serbia

Asigurarea drepturilor egale tuturor cetăţenilor

1881

Convenţia internaţională de la Constantinopol

Prevederi referitoare la musulmani

1913

Tratatul de la Bucureşti

Bulgaria/Grecia/Serbia

Autonomia şcolară şi religioasă a cuţo-vlahilor de pe teritoriul lor

1919

Conferinţa de la Versailles

Protejarea minorităţilor

1945

Carta Naţiunilor Unite

 

1948

Convenţia cu privire la Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid

 

1965

Convenţia Internaţională cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială

 

1978

Declaraţia UNESCO cu privire la Rasă şi Prejudiciul Rasial

 

1992

Declaraţia ONU cu privire la Drepturile Persoanelor aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice

 

1996

Recomandarea 1300 privind protecţia drepturilor minorităţilor

Statele membre ale Uniunii Europene din 1995

 

1997

ECRI Recomandarea de politică generală nr. 2

 

 Sistemul legislativ românesc de protecţie a minorităţilor naţionale este bine pus la punct:

1. Legea nr. 86 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare

 2. Declaraţia Guvernului României cu privire la minorităţile naţionale

 3. Hotărârea Guvernului României privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru

Minorităţile Naţionale nr. 137 din 6 aprilie 1993

 4. Constituţia României

 5.Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.)

 6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

 7. Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului

 8. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă

 9. Recomandarea 1134 (1990) al Consiliului Europei cu privire la drepturile minorităţilor

10. Recomandarea 1177 cu privire la drepturile minorităţilor

11. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare

12. Carta cetăţeniei şi drepturile minorităţilor în Uniunea Europeană

13. Ordinul nr. 513 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale etc.

 Cluster-ul interculturalităţii

Dialogul intercultural  a devenit o prioritate pentru instituţiile europene în contextul integrării statelor emergente şi a efectelor politicilor europene asupra întregului spaţiu comunitar. Pentru a amorsa o infrastructură comunicatională a acestor axe şi pentru a promova elemente de identitate potrivit cadrului inttercultural şi regional UE şi-a propus să promoveze în fiecare an, începând cu 1983, o temă importantă care să-i sensibilizeze pe cetăţenii săi. Tema anului 2008, dialogul intercultural, a fost lansată pe 18 decembrie 2006, în urmă cu 2 ani, prin decizia nr. 1983/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene.

  Cele 8 mari teme ce compun un veritabil cluster   al interculturalităţii sunt:

Cultura

Minorităţile

Migraţia

Religia

Educaţia

Locul de muncă

Multilingvismul

Tinerii

 

Jan Figel, membru al Comisiei Europene responsabil de educaţie, cultură, trainning şi tineri, spune că Europa trebuie să facă faţă în mod clar unor importante provocări care îşi au rădăcinile în relaţiile interculturale. Anul european 2008 este o foarte bună oportunitate pentru a explora mijloacele prin care putem ameliora dialogul, menţinând diversitatea culturală şi religioasă a continentului nostru.

 Programul itinerant „Caravana dialogului intercultural”

În anul 2008, studentă fiind la Facultatea de Jurnalism, de la Universitatea „Ovidius” Constanta, împreună cu alţi câţiva colegi, am făcut parte din grupul de cercetare al studiului „Actual şi viitor în armonia relaţiilor interetnice din sud – estul României – căi de îmbunătăţire a eficienţei activităţii DRI din zonă“ realizat de DRI în parteneriat cu Universitatea „Ovidius” Constanta. Ca o continuare a acestei cercetări, am participat, în calitate de mediator la un eveniment – oglindă al interculturalităţii, în anul 2008. „Caravana dialogului intercultural” este un program itinerant cu elevi de liceu din diferite zone multietnice din România organizat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice la iniţiativa AEDI (Anul European al Dialogului Intercultural). La acest eveniment, pentru a obţine un rezultat cu privire la relaţiile interetnice la nivelul elevilor de liceu am apelat la metoda observaţiei participative active cu interacţiune socială. Workshop-ul despre discursul interculturalităţii şi multiculturalităţii a avut ca topic dezbaterii asupra unui film intitulat „A class divided”, pe care toţi participanţii l-au vizionat. În calitate de mediator am lansat întrebări bazate pe identitatea aspectelor care ţin de interculturalitate, de discriminare etnică şi rasială.

 Concursul s-a desfăşurat în Reşiţa, Timişoara, Constanţa, Cluj, Miercurea Ciuc şi Suceava. Prima etapă a concursului s-a desfăşurat în fiecare dintre aceste oraşe, unde au concurat câte trei licee cunoscute din acel oraş.

Tema concursului a fost Identitatea este o construcţie culturală (John Gray, 1994). Probele au constat într-o prezentare orală, pornind de la această sintagmă. Pentru prezentarea acestui proiect aveau la dispoziţie 15 minute. A doua probă a constat în completarea unui chestionar cu întrebări din Carta albă a dialogului intercultural. Chestionarul a avut 20 de întrebări. Timpul avut la dispoziţie a fost de 40 de minute. A treia probă a constat într-un joc de roluri, pornind de la aceeaşi sintagmă: Identitatea este o construcţie culturală. Elevii au generat o scenă  pe baza metodei „jocului de rol” în care au ilustrat o situaţie de conflict interetnic/interreligios/intercultural, şi modalităţi de mediere şi soluţionare a conflictului. A patra probă a constat în vizionarea unui film/documentar, intitulat A class divided, timp de 50 de minute. După vizionarea documentarului elevii au fost punctaţi pentru răspunsurile lor, în cadrul unei dezbateri.

Evaluatorii erau responsabili în diverse instituţii europene cât şi româneşti: Rodica Precupeţu – şef serviciu Programe şi relaţii cu societatea civilă şi organisme internaţionale în cadrul DRI, Elena Ciocoiu – responsabil lingvistic/reprezentanta Comisiei Europene în România, Raluca Pop – coordonator al campaniei Anul european al dialogului intercultural, Centrul de Consultanţă pentru programe europene, Christiane Cosmatu de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru Învăţarea în limbile minorităţilor, reprezentant al Inspectoratului Judeţean Braşov, care a fost doar observator, nu a făcut parte din juriu.

În afara cadrului oficial al concursului, elevii au fost foarte comunicativi, s-au înţeles foarte bine unii cu ceilalţi, s-au creat prietenii. Un experiment interesant, la care am participat şi eu, a fost jocul de mimă, la care au participat în jur de 25 de elevi, din toate echipele. Cum fiecare elev era dintr-o zonă diferită a României, acest joc a ridicat câteva dificultăţi pe care le consider a fi legate de absenţa unei definiţii clare pe de o parte, iar pe de cealaltă parte a faptului că interculturalitatea poartă anumite marcaje, astfel cuvintele care trebuiau mimate şi ghicite de ceilalţi erau desul de greu de găsit iar elevii din Miercurea-Ciuc, care nu se puteau exprima bine limba română au utilizat limbajul corpului, transformând limbajul verbal în limbajul corpului. Echipa elevilor clujeni nu au participat la acest joc, alături de ceilalţi. Pot spune că la acest nivel elevii care au reprezentat echipa din Cluj nu au dorit să dialogheze. 

De menţionat este faptul că oraşele care au fost alese să participe la acest concurs sunt oraşe multietnice. În cadrul dezbaterii am încercat să stimulăm elevii la discuţii şi să obţinem răspunsuri prin participarea activă a subiecţilor. Subiecţii ştiau că sunt studiaţi şi notaţi, pentru că era un concurs. Aceste jocuri au fost marcate de competitivitatea reprezentată de situaţia de concurs.

De la 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene. Calitatea de membru implică nu numai drepturi, dar şi obligaţii. Statutul de membru al UE al României a schimbat modul de abordare al problematicilor minorităţilor naţionale. Una dintre condiţiile impuse ţării noastre de către UE, prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a României şi Bulgariei, a fost rezolvarea statutului minorităţilor naţionale. 

Anul 2008 a fost denumit de către comunitatea europeană, Anul European al Dialogului Intercultural. Departamentul pentru Relaţii Interetnice, din structura Guvernului României, în colaborare cu AEDI 2008 (Anul Dialogului Intercultural) în România au realizat o serie de activităţi specifice, cu scopul de a promova diversitatea, interculturalismul şi multiculturalismul în România.

 

 Bibliografie
Patraş, Eugen - Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999
Site-ul oficial al Consiliului Europei, Biroul de informare în Republica Moldova, www.bice.md
Consiliul Europei – Biroul de informare în Republica Moldova, protecţia minorităţilor naţionale în cadrul Consiliului Europei  http://www.bice.md/?cid=31&link=255
Annual Report on ECRI`s activities, 1 ianuarie – 31 decembrie 2007 (Comisia Europeana pentru combaterea Rasismului şi Intoleranţei)
Andreescu, Gabriel – Naţiuni şi minorităţi, editura Polirom, Iaşi, 2004
România şi minorităţile, Colecţie de documente, editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1997

 


[1] W. Kymlicka şi L. Salat în Patraş, Eugen – Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999, pp. 11-12.

[2] Site-ul oficial al Consiliului Europei, Biroul de informare în Republica Moldova, www.bice.md

[3] Annual Report on ECRI`s activities, 1 ianuarie – 31 decembrie 2007 (Comusia Europeana pentru combaterea Rasismului şi Intoleranţei)

[4] Andreescu, Gabriel – Naţiuni şi minorităţi, editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 97.

2 răspunsuri

  1. uau fff complicat dar necesar

  2. ….Este un subiect de actualitate în această perioadă în care globalizarea își arată efectele dezastruoase . Francis Fukuyama, o marcantă personalitate intelectuală, afirmă cu tărie și convingere că ,,Ordinea mondială în secolul XXI va fi asigurată de reconstrucția statelor ,, aceasta devenind o prioritate a politicii globale , veștejirea statului ne fiind un preludiu al utopiei , ci al dezastrului …..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: