Ghicitori digitale


* autor Conf. Univ. Dr. Ana Maria Munteanu

Desprinderea tehnicilor din condiţionările mentale ale unei societăţi este o dilemă asemănătoare celei trăite de Oedip în faţa Sfinxului.Internetul modifică ordinea paradgmatică şi sintagmatică a culturii, şi, prin aceasta relaţia dintre antecesori, contemporani şi succesori. Probelemele care sunt ridicate de filozofi şi sociologi în ultimele două decenii ţin de ecologia acestor circuite de comunicare procesate într-o viteză care depăşeşte capacitatea adaptativă punând în chestiune modul în care înţelgem individul, comunitatea(tradiţională) şi modernitatea. A fi  cool în anii ’50, însemna să fii modern, să trăieşti schimbarea, să asculţi jazzul cântat de ”giganţii bebop-ului “ Thelonius Monk, Charlie Parker, Duke Ellington, Coleman Howkins sau Benny Goodman. Astăzi uităm că o parte dintre aceşti muzicieni erau dependenţi de droguri şi depresivi, încercând să redefinească individualitatea muzicală în afara divertismentului şi show business-ului, dezvăluindu-se ca fiinţe umane complexe încălcând linia de demarcaţie dintre off şi in, modelând permanent prin geniul muzicii lor  marginea, frontierele, fracturile, divizarea în alb-negru, societatea fiind modelată de bănci, raţionalitate economică, ideea de consens şi utilizările sociale ale culturii pentru a transmite mesajele unor categorii largi de  public – de ex.mişcarea pentru drepturi civile.

Muzica in sistemul comunicării de masă

Din perspectivă teoretică, comunicarea de masă a fost asimilată, aproape complet, mijloacelor de comunicare de masă, în funcţie de natura mijlocului de comunicare (de cele mai multe ori dependentă de suportul lui tehnologic) şi în funcţie de criteriul cantitativ (difuzare de masă) al receptării.

R.Escarpit, într-un studiu sugestiv intitulat „Comunicare şi dezvoltare”, respinge aceste tipuri de definiţii şi propune o definiţie bazată pe opoziţia: „de masă” vs. „elitist”. Aceasta îl conduce pe autor la distingerea unor variante puternic diferenţiate în interiorul categoriei „ masă”. Astfel, comunicarea de masă este opusă elitei, care limitează schimburile de informaţie la unul sau câteva grupuri închise (castă, grupuri etnice sau religioase, grupuri având un acelaşi nivel de educaţie, etc.). Acest tip de selecţie şi comunicare pe care o defineşte este destul de prezent în societatea contemporană, ca urmare a tendinţei de concentrare a puterii politice, culturale, spirituale, de către aceleaşi grupuri dominante, în interiorul cărora, contradicţiile şi conflictele nu atenuează esenţa raportării lor la comunicare ca fapt social.

Consecinţa acestei realităţii este sensul de sus în jos al difuzării de mesaje şi specificul elitist al comunicării, chiar dacă vizează un destinatar de masă folosind tehnici adecvate acestui scop. Pentru R. Escarpit, ”A comunica înseamnă nu doar a emite şi a primi, înseamnă a participa la toate nivelele, la o infinitate de schimburi de orice fel, care se încrucişează şi interferează unele cu celelalte pentru a constitui zgomotul de fond care defineşte o comunicare. A o stabili, constituie problema fundamentală a comunicării.

Specificitatea funcţionalităţii mass media depinde de natura suportului lor tehnic, dar şi de structura de sens dominantă, rezultat al diverselor medieri – funcţiile şi efecte disfuncţionale exercitate la nivelul societăţii globale sau al diferitelor ei segmente.

Din această corelaţie deducem, odată cu Wilbur Schramm, că mijloacele de comunicare de masă reprezintă o „putere”, care se manifestă ca forme de control social, ca impunere de valori, idoli şi modele de comportament.

Alţi autori relevă unidirecţionalitatea comunicării de masă, în sensul impunerii unor valori şi norme aparţinând grupului dominant, implicit faptul că mijloacele de comunicare de masă depind şi exprimă contradicţiile existente în societatea contemporană (Roland Barthes, Mitologii).

Mijloacele de comunicare de masă au fost subordonate „funcţiei organizatoare a capitalului”, a afacerii, care a condus la o serie de efecte, atât în planul producţiei culturale, cât şi în planul satisfacerii nevoi de cultură, efecte detaliate de Th. Adorno, N. Horkheimer, W.Benjamin (Şcoala de la Frankfurt). Întrebările pe care i le pune Adorno prietenului său Paul Lazarsfeld sunt veritabile dileme:

  • Este relevantă analiza cantitativă în cazul universului artistic, prin natura sa, calitativ?

  • Poate fi abordată muzica, artă a emoţiei prin instrumentele sociologiei administrative?

  1. Caracterul de industrie culturală, imprimat de caracterul de masă al difuzării, a determinat caracterul de marfă al produsului cultural, accentul pe aspectul comercial în detrimentul calităţii estetice.

  2. Mecanismul economic domină lumea artei modificând permanent valorile, formele şi structurile de producţie-receptare. Această situaţie dezvăluie stadiul actual de evoluţie a industriei culturale, dominată de tendinţele de structurare a ofertei specifice – atât în sens pozitiv, cât şi în cel negativ, in functie de:

  • capacitatea de adresare (target), criteriu ce clarifică mai cu seamă componentele de pe segmentul emiţător-canal-mesaj;

  • depăşirea de către tehnologie prin multimedializare a temei anilor 90, referitoare la adecvarea dintre canal şi conţinut (cod) : faptul că orice conţinut se poate difuza îm format online;

  • capacitatea de a prelua un feedback, fie de la receptor, fie de la alte componente – informaţie circulată sau stocată , precedentă sau simultană actelor de comunicare

Invocarea acestor criterii exprimă suprapunerea parţială dintre cele două ordini de structurare a procesului de comunicare emiţător-canal/ mesaj/canal-receptor).

Genurile muzicii difuzate la radio

Sfera muzicii cuprinde o arie diversă de forme şi structuri, de la compoziţiile de formă fixă recreate în actul interpretativ, la improvizaţie şi generare aleatorie.

Clasificarea în genuri şi subgenuri este utilă dar liniile de demarcaţie sunt interpretabile, subtile, deschise controverselor. Muzica, în greaca veche μουσική (mousiké), arta Muzelor, este o artă al cărui mediu este sunetul. Elementele care definesc muzica sunt vibraţia, care guvernează melodia şi armonia, ritmul, asociat cu conceptele de tempo, metrică şi articulare, dinamica intensităţilor. Calitatea sonoră, rezultatul vibraţiilor sonore, este dată de timbru(culoarea conferită de armonice, materialitatea şi tehnica instrumentului muzical), de textura sonoră(sound) conferite de densitate, pregnanţă, modul de atac, dar şi de structurarea modală, armonică, polifonică, ritmică, orchestraţie, proprietăţile acustice ale spaţiului, tehnologiile de captare/amplificare/sinteză a sunetului Ca artă auditorie muzica se apropie probabil cel mai mult de diviziunea pe care Pithagora a făcut-o între cei care se ocupă de proporţie, calcul, ordine(mathematikoi) şi cei care o înţeleg  şi transmit sensul armoniei altora care nu au contact direct cu sursa. Profesiunile muzicale sunt diverse şi comportă un grad de educaţie şi specializare variabil. Muzicienii profesionişti au angajamente în cadrul unor instituţii şi organizaţii care includ orchestre simfonice, teatre, săli de concerte, lăcaşuri de cult, studiouri de radio, televiziune , film, şi publicitate, dar muzica este practicată de muzicieni care nu cunosc scriitura muzicală şi de amatori. Este creată, interpretată, înregistrată(masterizată) şi ascultată în cadrul unor diverse practici care antrenează indivizi, grupuri mici sau mari şi foarte mari  şi se desfăşoară în săli de concerte, teatre cu acustică adaptată, spaţii în aer liber, care includ stadioane, ritualuri şi evenimente politice, sportive, comunitare, etc.Muzica deşi non-materială, se poate materializa ca output al proceselor de producţie : orchestre, grupuri, interpreţi individuali, locaţii, concrete cât şi studiouri virtuale. Pentru generarea unei viziuni, proiect, program, eveniment poate fi necesară organizarea unei linii de producţie-case de discuri, sau de distribuiţie-magazin, târg, reţea de distribuţie, atât în real cât şi online, fiind necesară mobilizarea continuă a diverşilor agenţi: impresari, dezvoltatori, canale media, cât şi perfecţionarea infrastructurii tehnologice complexe şi costisitoare, eforturi de educaţie şi formare de la vârste preşcolare la nivel academic. Materializarea relaţiilor şi informaţiei se realizează în cicluri care unesc sectoare productive tradiţionale şi moderne, arta, meşteşugurile şi industria cu seturi de operaţii mai mult sau mai puţin sofisticate ce combină analiza, verificarea prin diverse tehnologii a rezultatului sonor cât şi prin corp- urechea şi mintea orientate spre relaxare şi ambient sonor, sau prin urechea, creierul şi mintea specialistului care formulează pretenţii şi standarde. Receptarea muzicii – din perspectiva agenţilor pe o piaţă – este descrisă prin acţiuni – şi permutări ale unor acţiuni potrivit unor scheme comportamentale deprinse pe parcursul socializării cât şi singularizării – orientate de tipul de percepţie corelat tipului de acţiune, actul de audiţie fiind definit în raport probabilitatea cu expunerii ca modalitate de a căuta muzica dorită, desfăşurată prin secvenţe de acţiuni orientate spre oportunităţi de acces şi optimizarea răspunsului. Aceste secvenţe se compun din permutări de paşi: căutare-conectare / cumpărare-audiţie sau audiţie/căutare/conectare,etc. Fiecare fază/moment implică decizii personale, cât şi strategii ale agenţilor care acţionează pe piaţa muzicală. Fixarea muzicii se realizează pe o multitudine de suporturi tradiţionale sau electronice, prin reproducerea sunetului natural al instrumentelor din lemn, alamă sau alte metale, instrumente de coarde şi tubulaturi, sunet mecanic – flaşnetă, pian mecanic, suport electronic, bandă magnetică, CD, DVD, dar nu mai este necesară, putând fi ascultată şi ca muzică dematerializată – o arhivă web organizată potrivit unui standard de compresie – accesare de ex. MP3 – ce poate fi descărcată direct pe telefonul mobil, într-un fişier personalizat, etc. Un ascultător, în ipostaza de client poate fi activ în toate mediile de comunicare pentru a repeta experienţe auditive de care se simte atras. Distribuţia este adaptată „gustului”, nevoilor personale sau ocaziilor sociale (ceremonii, sărbători, evenimente).

Brigitte Françoise Sappey descrie muzica prin analogie cu lumina. Obiectele sonore şi nivelele micro – sunetul, tema, melodia şi expresia individuală sunt o expresie a dualităţii sunet – vibraţie, a fluxului care leagă specializarea deverselor tehnici şi arte cu funcţionalitatea socială şi cu triada identitate-diversitate-universalitate pe care natura limbajului muzical o face posibilă : „Mizând pe contrastele de caracter, de tempo, de dinamică, de ritm, înălţime, intensitate, de profunzime psihologică, de textură sonoră şi timbru, trecând prin toate treptele intermediare ale unei teme muzicale prin variaţie şi metamorfoză până la transformarea totală prin care, din avatar în avatar, acelaşi devine un altul. Pe această alianţă dintre rigoare şi fantezie, dintre memorie şi «amnezie», pe această logică a «legii şi a accidentalului» s-a înălţat edificiul Muzicii occidentale”.

Cântecul (în franceza veche chant) este vorbire ritmată şi cântată prin intonarea unor sunete şi cuvinte. Înălţimea reprezintă un parametru de bază a sunetelor muzicale, cel mai simplu cântec se bazează pe minimum două sunete de înălţimi diferite care poartă numele de declamaţie. Cântecul poate evolua de la melodia simplă având un număr redus de sunete şi intervale(relaţii sonore, sistem) la o structură muzicală complexă care include repetări ale unor secvenţe cu un profil recognoscibil, care poate fi memorat şi reprodus, ca de ex. marile fraze responsoriale în cântările gregoriene şi în genurile muzicale liturgice precum Oratoriul, Messa,.ş.a. Cântecul trebuie considerat un alt mod de a vorbi, o stilizare a vorbirii. Spre sfârşitul Evului mediu unele cântări religioase au evoluat spre cântec(song) definind una dintre liniile genetice ale muzicii occidentale Stolba, K. Marie (1994). Ambele autoare relevă natura spirituală a muzicii care traversează genurile şi practicile. Acest specific modelează ascultarea muzicii în cotidian în şi prin legătura rituală pe care o iniţializează hiturile, riturile, iconii şi evenimentele – turnee, concerte, spectacole, festivaluri.

Melodia(song) este un gen primordial al muzicii legat de anumite funcţii şi utilizări într-o varietate de forme de la ritual la divertisment. Putem vorbi despre limbaje, genuri, structuri, tehnici, stiluri, texturi. Suporterii şi jucătorii în diferite sporturi utilizează imnurile după cum războinicii de altă dată foloseau strigătele de luptă. Muzica de divertisment este difuzată la radio, în cluburi şi animă spaţiile publice şi cele conviviale. Cântecele sunt utilizate de către mişcările de protest iar mesajele diverselor grupuri îmbracă uneori forme agresive de contestare precum stilurile hard – Hardcore, Grindcore. Căutarea solidarităţi în formele de negare haotică a societăţii de consum se realizează prin efortul celui care cântă – vocalistul în cadrul unei formaţii-, de a recita un text cu scopul de a-i implica pe cei care participă la concert şi de a crea un feeling generator de reacţii intense. Cântecul concentrat în anunţurile şi cortinele muzicale, uneori în coloana sonoră a filmelor şi serialelor de televiziune se înscrie în modelul de expresivitate – dimensiunea individualizării cât şi în fundalurile muzicale – cadrul cotidian al indivizilor şi grupurilor. Jacques Attali consideră muzica un spaţiu de distilare a tendinţelor unei societăţi şi de anticipare a schimbărilor la nivel macro(Bruits, 1977). La nivel micro Maffesoli vorbeşte despre un plural transversal, spaţiu in between sunetul dezvoltând un al şaptelea simţ a cărui natură rămâne artistică şi muzicală şi care anticipează schimbările, exprimă trecerea şi transformarea în electricitatea valului uman. Seca analizează manifestările publicului la marile evenimente ale culturii rock comparându-l cu fenomenele de transă colectivă. Muzica difuzată la radio se integrează în cotidianul unor largi audienţe, “popularitatea” fiind asociată cu “o activitate intensă de promovare pe scară largă” utilizând diverse tehnici şi suporturi media (Birrer, F. A. J. (1985). Acest aspect reprezentat de difuzarea masivă, sau, ca să preluăm termenul lui Moles – o gigantică amplificare socială a unui mesaj – creează condiţiile punerii în chestiune a contractului de comunicare pe care se presupune că o sursă de mesaje-canal, casă de discuri, etc., îl are cu receptorii.

Contracte individuale şi interese corporative

James Buchanan afirmă că în cazul unui beneficiar de masă al unui serviciu oferit de o firmă forma contractuală devine imposibil de gestionat din partea acestuia deoarece formarea majorităţilor semnificative dpdv economic nu mai permite respectarea clauzelor cu fiecare individ în parte. Aşadar automat, massmediatizarea reduce marja de acţiune a unei firme în sensul angajamentelor de a respecta pluralitatea alegerilor, iar raţionalitatea deciziilor agenţilor. contractul de comunicare se pliază după cel economic şi nu invers. Alegerile raţionale aliniază producţia, difuzarea după piaţa cea mai largă faţă de cerinţele „de nişă”. Mancur Olson afirmă în Logica Acţiunii Colective că grupurile mari(majorităţile), deşi pot avea o percepţie corectă cu privire la interesul colectiv(valorile) nu sunt capabile să acţioneze eficient fiind dezavantajate de dispersarea motivaţională El afirmă că minorităţile au capacitatea de a acţiona incomparabil mai eficient în folosul interesul comun. Olson tratează două aspecte de interes pentru cercetarea noastră. Primul se referă la natura bunului public – un bun care nu face obiectul vreunei competiţii sau rivalităţi, definiţie în care se încadrează şi informaţia de interes public, şi, în mod exemplar, avertizarea de risc. Cel de – al doilea aspect se referă la posibilitatea de a motiva selectiv indivizii care compun un grup de dimensiuni mari, o colectivitate(Olson, idem ). 

Astfel,

  • Muzica ascultata cotidian este greu de definit prin categoriile clasice de gen deoarece producţia /distribuţia/difuzarea se află, după cum menţionat, la interfaţa dintre creaţie, tehnologie şi programare/difuzare/regăsire-react-ualizare .

  • Tehnologia nu mai poate fi abordată doar ca suport al transmiterii sunetului ci chiar muzica este domeniu de aplicaţie creativă a tehnologiei, iar comportamentele includ o dimensiune tehno-informaţională

  • Cel mai revoluţionar aspect al relaţiei este modul în care muzica a devenit un plural transversal-rizomatic- în cotidianul societăţilor actuale(Maffesoli).

 
  • Munteanu, A.M., Comunicare şi semn muzical, Constanţa, Pro Arte, 2004.

  • Munteanu, V., De la poietic (poiein) la poeticitatea muzicii în viziunea lui Roman Vlad, în revista Cronica nr.10, octombrie 1999

  •  

    Roberts, J., Black Music of Two Worlds, Praeger, New York, 1972

  • Stolba, K. Marie, The Development of Western Music: A History, WCB, Iowa, 1994.

  •  

    Bateson, G., Steps to an Ecology of Mind Collected Essays in Anthropology, Psychiatry, Evolution, and Epistemology, University of Chicago Press, 1972

Studiu extras din cartea „ Muzica la radio. Profilul playlist managerului în contextul trecerii de la radioul clasic la cel digital”, autori: Conf. univ. dr. Munteanu Ana Maria, Deliu Cătălin, aparut la Editura Universitara, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: