Muzeul etnografic viu şi imaginile sale în mentalul occidental


autor Ana Maria MUNTEANU

Studiu extras din volumul Armonia etnică în regiunea de Sud-Est a României. Balanţa interculturală, coabitare şi climat

Integrarea Dobrogei în cadrul statal românesc a avut loc în urma Războiului pentru Independenţă (1877-1878) şi a hotărârilor Congresului de Pace de la Berlin, când s-a stabilit cedarea către Rusia a trei judeţe româneşti din nordul Deltei Dunării. În schimb se primesc „insulele formând Delta Dunărei, insula Şerpilor, sandjacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa, Medgidia[1].

Constantin Brătescu vorbea de Dobrogea ca despre „o Europă şi o Asie în miniatură”, ca despre „un uriaş muzeu etnografic viu”.

 „ Structura demografică a Dobrogei, divers colorată, este una mozaicată cu mişcări masive de populaţie datorată colonizărilor dar şi perioadelor de invazii, de războaie, de pustiiri urmate mai întotdeauna de emigrări. Perioadele de linişte, de calm, de efort constructiv au fost relativ puţine în istoria acestui colţ de ţară locuită din timpuri străvechi de geto-daci şi sciţi. Având o suprafaţă relativ restrânsă, dar cu mare varietate geografică: munţi, dealuri, zonă de câmpie, litoralul Mării Negre, Delta Dunării, având un potenţial de râuri şi lacuri, fauna acvatică specifică, păduri, câmpii întinse şi păşuni, Dobrogea a fost o gazdă ospitalieră pentru oameni de diferite etnii, oameni ai rasei albe şi galbene, oameni de diferite confesiuni şi credinţe.[2]

Călătorul polonez Jan Gninski, în 1678 îi menţionează pe “greci, armeni, bulgari, evrei şi turci”.[3] O altă menţiune din 1709 îi aparţine ministrului suedez Michel Eneman, la trecerea prin oraşul Babadag, “locuit în cea mai mare parte de creştini dar printre care se află şi mulţi evrei”. (ibidem) În 1878 Nikolaus Ernst Kleeman, negustor austriac, ajuns la Chilia Nouă, întâlneşte “raguzani, italieni, levantini, armeni şi chiar un interpret evreu”[4]. În 1838 germanul I. G. Kohl este surprins de numărul mare de grupuri etnice care trăiesc în Cetatea Albă, printre cei 13.000 de locuitori  aflându-se armeni, evrei, gruzini, greci, germani, ruşi şi bulgari veniţi după 1812. Un alt călător, Xavier Hommaire de Hell remarcă în 1846 că tătarii care locuiesc la cinci ore distanţă de Constanţa sunt descendenţii faimoasei hoarde din Bugeag, şi că 2.000 de familii trăiau în mai mult de 50 de sate. La Măcin, potrivit călătorului, se întâlnesc nu numai evrei, ci şi cazaci (5000 de cazaci zaporojeni din primul val de migraţiune (1775) care, fiind persecutaţi de Ekaterina a II-a a Rusiei au părăsit ţinutul Zaporojan Sich pe râul Podpilnaia[5] s-au stabilit în Delta Dunării, o parte migrând mai departe spre Banat – pe lângă aceştia aflându-se ruşi şi greci. În statisticile realizate de Ion Ionescu de la Brad în perioada activităţii sale în calitate de inspector general al agriculturii pentru toată ţara (1864-1869) şi ca urmare a unor necesităţi de cunoaştere practică formulate în cadrul catedrei de economie şi gestiune la Academia Mihăileană din Iaşi (după 1857) figurează pe lângă familiile de turci, români, tătari şi bulgari,  747 de familii de lipoveni, 1922 de familii de cazaci, 300 familii de greci, 145 de familii de arabi, 59 de familii de armeni, 149 de familii de evrei în această zonă. 

Familia ca unitate de înregistrare statistică este o metodă utilizată în Imperiul Otoman ca bază a sistemului „milleturilor” (autonomiilor), sistem care a asigurat pacea etnică în Imperiul Otoman, deşi a existat o inegalitate instituţionalizată între musulmani şi non-musulmani. Spre exemplu, evreii şi creştinii plăteau taxe mai mari şi nu aveau acces la majoritatea funcţiilor. Totuşi, Imperiul Otoman a fost unul dintre puţinele imperii din istorie care a reuşit să menţină timp de mai bine de cinci secole pacea etnică graţie toleranţei religioase. Această pace a fost obţinută prin măsuri coercitive menite să consolideze armonia interetnică şi printr-o autonomie permisivă acordată minorităţilor etnice şi religioase, cărora li s-a permis să-şi păstreze propria limbă, cultură şi tradiţie.

În 1878 vizitând Tulcea şi Sulina, Adolphe d`Avril admiră fiecare lăcaş de cult deoarece prezintă particularităţi diferite pentru greci, moldoveni, bulgari şi ruteni, deşi aparţin aceleiaşi religii. Ca şi Vanutelli, călugăr dominican care, în contextul unei vizite de documentare asupra lăcaşurilor de cult catolice, a modului de organizare al şcolilor care funcţionează pe lângă acestea – devine interesat de studiul mănăstirilor ortodoxe din est şi explică “tristeţea şi sărăcia locuitorilor de pe malurile Dunării de jos” prin lunga dominaţie otomană. G. Auneanu (Amintiri asupra trecutului, 1937) care remarcase că în momentul sosirii sale la Kűstenge, grecii, armenii, bulgarii, evreii vorbeau limba română, excepţie făcând din acest punct de vedere turcii şi tătarii.

Aproximativ în aceeaşi perioadă Angelo de Gubernatis, ilustru filolog, a vizitat Constanţa, vizită care i-a furnizat materialul documentar al cărţii dedicată României, La Roumanie et les roumains. Impressions de voyages et etudes, apărută la Florenţa, în 1898. Ca şi alţi călători italieni (Arturo Graf, Marc Antonio Canini, Bruto Amante, Vincenzo Vannutelli) este interesat de exilul lui Ovidiu şi impresionat de faptul că oraşul a păstrat semnele vechii civilizaţii romane în ciuda dezvoltării sale accelerate moderne.[6] Gebrail Frenkian, fost funcţionar în administraţia otomană,  reprezentant al Comisiei de Electricitate,  a publicat în 1882, la Tulcea, o carte cu titlul “Note istorice şi geografice asupra provinciei Dobrogea”, în care subliniază continuitatea românească la Pontul Euxin[7].

Bruto Amante (Ovidiu în exil, 885) strălucit jurnalist este interesat de vechiul Tomis şi caută mormântul poetului latin Ovidius. Are iniţiativa ridicării monumentului pentru a marca  durabil verigile comune ale identităţii latine a italienilor şi românilor. Amante era fondator al publicaţiei Confederazione latina (1871-1873,1883) în care au apărut numeroase articole dedicate României precum şi o corespondenţă strânsă cu Grigore Tocilescu, Remus Oprescu, Petre şi Maria Chiţu, ultimii doi fiind şi primii  traducători ai operei lui Dante în limba română[8].

Interesul lui Amante se îndreptă şi spre comunităţile de lipoveni, turci şi bulgari din Dobrogea, realizând prezentări de statistici şi descrieri amănunţite – număr de comunităţi, locuitori, nume, localizare geografică, obiceiuri,  mod de viaţă, igienă, etc. Fiind pasionat de arheologie scrie despre monumentul de la Adamclisi o inspirată şi documentată punere în relaţie a “replicii” locale cu modelul de la Roma şi estimează surprinzător de exact dezvoltarea viitoare a portului Constanţa furnizând ca argument poziţia strategică a oraşului la jumătatea distanţei dintre Istambul şi Odessa, rivalizând  cu cele două, astfel că  “ în viitor va deveni cel mai important port la Marea Neagră.”. 

În aceeaşi perioadă Barbu Ştefănescu Delavrancea menţionează 12-14 naţionalităţi care trăiesc în comunităţi distincte, iar antropologul francez Eugene Pittard, descoperă 15 grupuri etnice care trăiesc în mod stabil în Dobrogea: turci, tătari, bulgari, ruşi-lipoveni, greci, germani, italieni, armeni, evrei, ţigani şi kurzi. O altă categorie este formată de cei care locuiesc temporar (rezidenţa temporară): sârbi, albanezi, muntenegreni şi arabi. Conform lui Pittard toate aceste etnii reprezintă pentru ştiinţă un preţios domeniu de studii[9]. Bogăţia etnoculturală a zonei este după Delavrancea cu totul neobişnuită, foarte greu de cuprins şi de clasificat utilizând taxonomiile ştiinţifice ale perioadei.

Privind în etnogeneza şi ca rezultat al migraţiilor, potrivit istoricului Mehmet Ali Ekrem, ulterior susţinută şi de Neagu Djuvara, chiar formarea poporului român include o componentă turanică. Dobrogea, veche provincie între Dunăre şi Marea Neagră, a fost locuită de geto-daci şi sciţi, revendicat ca primul popor proto-turc.[10] Prima menţiune despre prezenţa sciţilor în Dobrogea în 514 î. Hr. se află în opera lui Herodot în „Istorii” şi o alta în „Getica – o preistorie a Daciei” a lui Vasile Pârvan. Dobrogea prezintă semne specifice “zonei de trecere” între ape (fluviul Dunărea şi Marea Neagră), marcaje de juxtapunere, contact, interferenţă, de coridor între Orient şi Occident cu ambivalenţa specifică acestui tip de spaţiu aşezat pe linia de frontieră(falie) între puteri, lumi, continente.

 Evoluţii demografice înregistrate

Primul recensământ general al României după un sistem unic şi centralizat se efectuează în 1899. Datele sunt publicate de Serviciul Statisticii Generale Bucureşti, 1905 în „Recensământul general al populaţiunii României”, cu introducere, explicaţii şi comentarii de L. Colescu, şeful Serviciului Statistic.[11] Astfel, la populaţia totală a României de 5.956.690 locuitori, stabilită prin recensământul din 1899, se găseau următorii locuitori de altă origine:

Austro-ungari

108.225

Turci

  23.756

Italieni

 8.663

Greci

  20.103

Bulgari

8.064

Germani

7.733

Ruşi

4.593

Sârbi

4.100

Francezi

1.619

Elveţieni

   724

Englezi

   444

Belgieni

   159

         La 29 decembrie 1930, România avea o populaţie de 18.057.028 repartizată astfel :

 

Români

12.981.324

Maghiari

1.425.507

Germani

  795.429

Ruşi

  409.150

Evrei

  728.115

Ucrainieni

  582.115

Sârbi

    51.062

Bulgari

  366.384

Slovaci

    51.842

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Restul minorităţilor care nu sunt amintite în această statistică, deoarece numărul lor este extrem de redus şi nu poate preocupa o  problemă de recensământ, a fost omis de bună voie.[12] Aşadar, în afară de slovaci, greci, albanezi, găgăuzi, rromi, armeni şi huţani, într-un total de 479.308 împreună cu polonezi, sârbi, tătari şi evrei – o populaţie de 1.004.400, “minoritarii având veleităţi naţionale mai ample”, se reducea în 1930 la minorităţile maghiară, germană, ruteană, rusă şi bulgară ce reprezentau o populaţie de 3.528.577.

Structura demografică a judeţului Constanţa după 1990:

 

Naţionalităţi Constanţa – 1992[13] Constanţa – 2002[14]
Români 686.294 652777
Maghiari 1369 921
Rromi 4620 6023
Germani 542 315
Ucrainieni 257 186
Ruşi lipoveni 5720 5273
Turci 24295 24246
Sârbi 47 26
Tătari 24011 23230
Slovaci 8 27
Bulgari 184 74
Evrei 79 51
Croaţi 1 6
Cehi 22 22
Polonezi 57 43
Greci 466 590
Armeni 532 422
Italieni 80
Chinezi 9
Ceangăi 24
Alte naţionalităţi 261 747
Nedeclaraţi 4 59

Primul recensământ oficial efectuat de statul român, în care a apărut distinct populaţia oraşului Constanţa, datează din anul 1880.[15] În acel an, potrivit datelor consemnate pe etnii de Primăria Constanţa, situaţia în oraş era următoarea[16] :

 

Ţigani

3.819

Tătari

1.804

Greci

1.543

Turci

410

Bulgari

348

Români

279

Evrei

234

Armeni

175

Austrieci

37

Englezi

32

Germani

29

Unguri

12

Ruşi

8

Sârbi

3

Alte naţionalităţi

248

De-a lungul timpului, populaţia Judeţului Constanţa a fost destul de fluctuantă în ceea ce priveşte numărul de locuitori. Din 1880 până în 1992 spre exemplu, numărul grecilor, al bulgarilor şi al evreilor a scăzut, spre deosebire de cel al turcilor şi al tătarilor care a crescut simţitor.

Anumite etnii nici nu apăreau amintite în anul 1882, pentru că erau în număr restrâns şi nu se considerau a fi „o problemă de recensământ”, aşa cum am aflat din recensământul din 1941 efectuat de Institutul Central de Statistică. 

În 1992 pe lângă etniile cunoscute în recensămintele de până atunci apar enumeraţi  maghiarii, rromii (care au apărut sub denumirea de ţigani), ucrainienii, slovacii, cehii, croaţii şi polonezii.

 Compararea datelor statistice din 1992 şi 2002 arată că numeric toate etniile au cunoscut modificări semnificative, ceea ce ilustrează caracterul dinamic al acestei realităţi.
Trebuie menţionat faptul că datele statistice s-au constituit pe baza unei declaraţii liber consimţite din partea celor intervievaţi ceea ce echivalează, din perspectivă sociologică şi antropologică, cu asumarea identităţii etnice de către persoanele în cauză.

De asemenea  raportul dintre ponderile populaţiei pe criterii etnice nu s-a modificat semnificativ, ceea ce constituie un argument în favoarea persistenţei în timp a modelului de convieţuire multi-pluri şi interetnico-culturală în sistemul social din România. [17]

 Modernizare în epistema diversităţii

După înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în anul 1866,  românii revin la ideea de a avea un domn străin, dorinţă pe care şi-au manifestat-o şi la Congresul de Pace care a avut loc la Paris în 1857. Astfel, în 1866 vine la putere Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, care a domnit până în 1914, mai întâi ca principe, iar din 1881 ca rege.[18] În proclamaţia din 10 mai 1866, Carol I avea să scrie un model de angajare responsabilă în destinul ţării care l-a adoptat, oferind un prim model de interculturalitate. Îşi  menţine apartenenţa spirituală şi prin educaţie la spaţiul german constribuie la translatarea acestuia în spaţiul românesc şi respectă particularităţile ţării şi identificându-se cu românii al cărui suveran a devenit. Proclamaţia este atât un angajament politic cât şi un jurământ de sorginte aristocratică, ambele furnizând condiţiile unei relaţii de încredere, loialitate şi datorie morală.  

„Români! Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul meu. Vă puteţi bizui pe mine mereu, cum mă voi baza şi eu pe voi.”[19]

El a fost cel care a adoptat constituţia după modelul celei belgiene, considerată una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului. Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării dar în condiţiile în care Carol I a întreprins înainte de a deveni rege o serie de vizite de documentare în teritoriile româneşti cu un deceniu înainte de a-şi asuma coroana.

„Carol a contribuit la modernizarea ţării pe toate planurile, iar una dintre direcţiile în care a avut o foarte mare contribuţie a fost popularea Bucureştiului cu clădiri impunătoare, aşa cum se cerea unei capitale. El a adus arhitecţi francezi, germani şi elveţieni, dar i-a încurajat şi pe cei români. S-au ridicat în vremea lui foarte multe clădiri în Capitală, dar şi în provincie[20].

Prin reformele şi prin obţinerea independenţei ţării regele Carol I, un principe german a pus bazele României moderne, o0 viziune care în Dobrogea anticipează forme politico-administrative ale spaţiului comunitar de astăzi. Georg Simmel a dat o explicaţie rolului jucat de străini (alteritatea): „străinii reprezintă apropiere, vecinătate, nearness, pentru că fizic sunt aproape, dar în acelaşi timp la distanţă, pentru că ei reacţionează diferit şi au valori diferite şi moduri diferite de a face lucrurile.[21] 

Când vorbesc despre modernizare cercetătorii se referă la schimbările sistemelor sociale globale dezvoltate în Occidentul european şi în spaţiul nord-american după al doilea război mondial sub aspect economic, relaţional, politic, cultural şi încercarea de răspândire a acestor schimbări. Câteva trăsături ale teoriei modernizării subliniate de Laburthe-Tolra şi Warnier ar fi că, modernizarea este o teorie a difuzării inovaţiilor dinspre un centru care le produce, este schimbare, progres. Ea valorizează noutatea şi orientarea privirii spre viitor şi defineşte ca non – valoare, privirea spre trecut, spre tradiţie.[22]

Şi în  România, aspectul modernizării a fost îndelung discutat. Intelectualii români au fost de acord, deja pe la mijlocul secolului al 19-lea că dezvoltarea societăţii româneşti presupune cu necesitate modernizarea tuturor structurilor ei. Dezacordul dintre intelectuali se referea “numai” la ritmul şi căile concrete de modernizare.

Este cunoscut faptul că luările de poziţie pro sau contra au dat naştere la două principale grupări în cultura română, tradiţionaliştii pe de-o parte şi moderniştii pe de altă parte. Tradiţionaliştii considerau că modernizarea României trebuie să fie realizată într-un ritm moderat, ritm care trebuie să fie adaptat la realităţile româneşti pentru a nu produce rupturi ireparabile şi irecuperabile la nivelul tradiţiilor din societatea românească.

Moderniştii afirmau că modernizarea societăţii româneşti trebuie să fie echivalentă (funcţional) cu o intervenţie chirurgicală. Modernizarea reală a societăţii româneşti nu trebuie să ţină cont de tradiţii. Trecutul nu trebuie să bareze drumul progresului. Xenopol a argumentat că un progres fără durere şi suferinţă este inimaginabil.[23] Astfel că tradiţionaliştii doreau o „schimbare în continuitate”, pe când moderniştii doreau prin modernitate o schimbare totală.

În seria realizărilor pe calea modernizării României se numără podul peste Dunăre (Cernavodă-Feteşti) numit la început Podul Regele Carol I şi redenumit Podul Anghel Saligny, cel care a proiectat şi a condus lucrările de construcţie. O altă construcţie care pune în operă conceptul de interculturalitate este Moscheea Regală „Carol I” din Constanţa al cărui „Act de fundaţiune” redactat bilingv (română şi turcă) este semnat la 24 iunie 1910. Gestul regal exprimă o filozofie politică care fusese exprimată  fără echivoc încă în  Proclamaţia către Dobrogeni din 14/16 aprilie 1878:  „Locuitorilor de orice naţionalitate şi religiune Dobrogea face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un stat unde nu voinţa arbitrară ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte … viaţa, onoarea, proprietatea puse sub scutul Constituţiunii … Religia voastră, familia voastră vor fi apărate de lege … Locuitori musulmani, dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi religie. Credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate deopotrivă cu cele ale creştinilor. Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră …”

Modernitatea târzie, beneficiind de pivotul monarhiei ridică standardele politice şi administrative ale noului stat la nivelul unei construcţii instituţionale de tip european, deoarece Carol I tinde să asigure o unitate în care să se regăsească înainte de toate pe sine şi lumea din care  venise, din care continua să facă parte şi al cărui model îl va pune în practică. Cu acest tip de înţelegere, de pătrundere a lucrurilor şi cu o abordare pragmatică suveranul optează pentru o formă administrativă suplă bazată  pe reprezentarea comunităţilor (….)  protejând implicit diversitatea modurilor de viaţă culturală, religioasă, lingvistică.

 Dinamica interculturală după alipirea Dobrogei la România

 Ziarele vremii consemnează o interculturalitate dinamică orientată spre reconstrucţia spaţiului local, naţional, regional prin consolidarea legăturilor dintre România şi Turcia :

  17 Mai 1880  – ”E. S. Suleyman Bey, Ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al M. S. Sultanului pe lângă A. S. R. Domnitorul Românilor, se află de mai multe zile la Constanţa.”(Farul,17 mai 1880)

  21 iunie acelaşi jurnal consemnează – ”În săptămâna aceasta a sosit aici Prea Sfinţia Sa părintele Iosif, Episcopul Dunării de Jos, D. Vith – Ministrul plenipotenţiar Englez, D. Suleyman Bey – Ministrul plenipotenţiar Turc şi D. Caligari – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (ibidem)

 7 iulie soseşte  Ministrul Justiţiei, A. Stolojan cu familia, ocazie cu care sunt vizitate instituţiile – „Tribunalul, Prefectura, şcoala, spitalul şi arestul „ i se alătură Dl. Dr. (în filozofie) A. P. Alexia, care face o comparaţie între Transilvania  şi Dobrogea  afirmând că „fraţii săi (românii din Transilvania)  s-ar simţi fericiţi dacă ar avea a sută parte din libertăţile Dobrogei”

  23 iunie 1881 sunt oaspeţii urbei” Dl. Ministru Kogălniceanu, … însoţit de  de Ess. Sa Suliman Bey, Ministru Preşedinte al Turciei şi Ess. Sa Don Juan Pedro d’Aladro, Ministrul (ambasadorul) Regatului Spaniei la Bucureşti. La 25 iulie, în timp ce miniştrii Turciei şi Spaniei sunt încă la Constanţa soseşte Ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Jaris.

 octombrie 1885 trenul Orient Express pleacă din Londra pentru Indii şi ajunge la Constanţa „după o călătorie de 58 de ceasuri. Cu acest tren sosesc toţi directorii de căi ferate pe linia Londra – Ostende – Constanţa”

 După construcţia podului pe Dunăre a lui Anghel Saligny, Constanţa devine un loc de îmbarcare pentru Istambul. „Excelenţa Sa Munir Paşa, mareşalul Curţii M. Sale Sultanul, însoţit de suita cu care a asistat la jubileul de 60 de ani a reginei Angliei şi împărătea Sa Indiilor, Nazil Paşa şi căpitanul Enver au sosit duminică la Constanţa, au fost primiţi la gară de domnul Primar, Muftiul şi Cadiul judeţului şi mai mulţi notabili musulmani de unde seara au plecat cu vaporul Principesa Maria la Constantinopole. Excelenţa Sa şi-a exprimat deplina mulţumire în legătură cu modul cum e tratată  populaţia mahomedană în Dobrogea.”

  6 septembrie 1909 o delegaţie de 207 de profesori universitari, oameni de ştiinţă şi literaţi francezi, sub conducerea profesorului Louis Olivier de la Sorbona, pentru primirea oaspeţilor s-a alcătuit un comitet din care au făcut parte P. Poni, A. Lahovary, A. Salingny şi alţii. Delegaţia călătoreşte cu vaporul Ile de France iar masa este asigurată de celebra casă Capşa.

  25 iunie 1928 se încheie printr-o excursie la Constanţa conferinţa „Mica înţelegere a presei”. Cei 32 de invitaţi sunt ziarişti din presa iugoslavă şi cehoslovacă însoţiţi de reprezentanţi ai sindicatelor de presă din Capitală. În programul de vizitare figurează catedrala şi moscheea. Printre delegaţi se numără directorul presei din Ministerul cehoslovac al Afacerilor Străine Hagek, S. Vihovski, directorul Agenţiei Central Europene de Radio, Lairin – directorul ziarului Preger Presse, însoţiţi de R. Atanasiu ataşat de presă al   României la Praga şi I. F. Noska ataşatul de presă pe lângă delegaţia Cehoslovociei. Din delegaţia iugoslavă au făcut parte Hadji Georgevitch – directorul presei din Ministerul Afacerilor Străine, Milossavievici şi Matcovici redactori la cotidianul Politica ş.a. Gazdele au fost reprezentate de Pamfil Şeicaru, B. Brănişteanu, Emil Fagure, Dr. Berkovititz, Eugen Titeanu, Ionescu Gion, Eugen Filotti – directorul presei din Ministerul Afacerilor Străine, P. Nano – prim secretar delegaţie. 

 Locurile de expunere şi de ofensivă a noilor idei şi mentalităţi moderne sunt iarele, administraţia, judecătoria, teatrul, magazinele, saloanele, restaurantele, pieţele publice, locurile de cură.  Timpul însuşi capătă o nouă semnificaţie şi este asociat ideii de mişcare, schimb, profit, tranzacţii, dezvoltare tehnologică,construcţii şi amenajări industriale, ş.a.. Cele două imagini ale trecutului şi viitorului juxtapuse în culturile tradiţionale  tind să se excludă în definirea „corectă politic” şi dezirabilă a trendului modernizării.

 Forme  de instituţionalizare ale dialogului etnic Seminarul musulman din Medgidia

      Seminarul a fost o instituţie şcolară de tradiţie a comunităţii musulmane, înfiinţat în 1610. În 1837, cu sprijinul sultanului Mahmut al II-lea s-a construit o nouă clădire pentru seminarul ce va funcţiona  cu o întrerupere între 1877-1889. În 1889 se va pune în aplicare cu ajutorul revizorului şcolar al Dobrogei, Ion Bănescu, articolul 21 al Legii de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880, articol prin care se prevedea redeschiderea Seminarului, ca instituţie a statului român, pentru „a forma capii moscheilor” şi a preda tineretului „principiile religiunii musulmane.”(apud. Ibram Nuredin, 1998)[24]

În cadrul acestui seminar se ţineau cursuri atât în limba română, cât şi în limba turcă. Studiile de cultură generală se fac în limba română : limba şi literatura română, istoria patriei, istoria universală, geografia, ştiinţele naturale, fizică, chimie, matematică, drept administrativ, constituţional, igiena şi medicina populară, cultura pomilor şi a zarzavaturilor, pedagogia, muzica vocală, muzica bisericească, desen, caligrafie, gimnastică. În limba arabă şi turcă elevii studiau Coranul, interpretarea acestuia, limba şi literatura turcă, istoria religiei, limba arabă, legislaţia musulmană religioasă.  În anul 1911 ia fiinţă „Asociaţia absolvenţilor seminarului musulman” la iniţiativa lui Mehmet Niyazi[25], unul dintre membrii comitetului Junilor turci din Dobrogea (apud Aurelia Lăpuşan, 1996).[26]

În anul 1904, apare primul număr al Anuarului seminarului musulman din Medgidia, care îşi va continua apariţia până în anul 1933 (în total, 13 numere). Acesta consemnează date despre şcoală, situaţia la învăţătură a elevilor, lista corpului didactic, cronica principalelor evenimente din toţi anii şcolari. În 1930, Anuarul conţinea pe lângă istoricul seminarului şi o listă a absolvenţilor, începând din 1895 şi până la data apariţiei sale.[27]

Printre cei mai importanţi profesori ai şcolii de-a lungul timpului, pot fi enumeraţi succint Alexandru Alecu, Mehmet Niyazi, Mircea Dragomirescu, Habib Ilmi, Petre Dragoş, Vasile Vasilescu, Ion Anghel, Gafar Mehmet.[28]

Din situaţia prezentată de directorul şcolii în Anuarul tipărit la Institutul de arte grafice al ziarului „Dobrogea jună” aflăm că în cursul anului şcolar 1930-1931, în afară de orele de clasă, s-au ţinut cicluri de şezători, câte două pe lună, care au constat din: coruri alese, în interpretarea elevilor, lecturi de autori români şi străini, recitări, piese de teatru, şedinţe de radio. Şezătorile începeau întotdeauna cu o conferinţă ţinută de către unul dintre profesorii şcolii.[29]

După reforma comunistă a învăţământului din 1948, Seminarul musulman a fost marginalizat, şi după o funcţionare intermitentă, şi-a închis definitiv porţile în 1965. Absolvenţii Seminarului s-au integrat activ în viaţa socială a comunităţii turco-tătare. Diploma de absolvire le oferea dreptul de a ocupa posturi de învăţători în limba turcă şi de hoge. Absolvenţii aveau aceleaşi drepturi – grade şi salarii – ca şi absolvenţii Liceului Normal. Printre cei care au absolvit acest seminar se numără intelectuali de marcă – Ismail Ziyaeddin, autor de dicţionare şi manuale şcolare, poet şi scriitor, diplomat în construcţii; Ibrahim Themo, doctor şi militant social; Iusuf Isa Halim, autorul Dicţionarului universal Româno-Turc (1930); poet, publicist şi profesor de renume Mehmet Niyazi şi multe alte nume de muftii ai cultului musulman.[30] 

Cadrul instituţional a contribuit la relaţii interetnice bune, de aceea valori, norme şi organizaţii înfiinţate atunci revin în actualitate – în proiectul legii privind statutul minorităţilor naţionale,  în Cap. II, art.16 (2) postat pe site-ul DRI se stipulează că „organizaţiile şi asociaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a înfiinţa, organiza şi de a asigura funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particulare în limba maternă, unităţi şi instituţii care, în condiţiile legii, pot beneficia de subvenţii din bugetul de stat sau bugetele locale”[31].

Seminarul musulman din Medgidia a fost o instituţie care a creat un tip de spiritualitate  în cadrul comunităţii musulmane şi în relaţiile etnice şi culturale, iar intelectualii formaţi aici au fost cei care au transmis timp de generaţii cultura, tradiţia, valorile turco-tătarilor, nume care şi azi au sonoritate în viaţa comunităţilor musulmane.

 Antropologia spaţiului  in-between

Boom-ul  modernizării accelerate a regiunii ce a urmat alipirii la statul român  la sfârşitul secolului al XIX-lea, preia şi duce mai departe suflul civilizator al generaţiei paşoptiste, iar deotomanizarea va înregistra un curs diferit de cel conflictual din fostele teritorii ale imperiului.  

Mai întâi  legătura cu mentalul de tip occidental se face prin generaţia tânără de boieri de la 1840. Primul argument şi motivaţiile rezidă în excelenţa educaţiei în universităţile din Germania, Franţa, Italia, şi abia apoi prin misiune şi jocul de interese.  

Influenţa politică şi culturală a Europei produce în primă instanţă o revoltă împotriva autorităţii paterne conservatoare – boierii în vârstă sunt legaţi  prin fire adânci de puterea otomană -, gâlceavă care defineşte ambivalenţa gestului revoluţionar oprindu-l undeva înainte de a lichida hotărât trecutul,  păstrând în secret un punct de mediere semănând mai degrabă cu o pace în familie decât cu o execuţie publică decisivă, aspect care conferă specificitate şi drept de viaţă  culoarelor dintre cele două lumi  realitatea principatelor fiind mai diversă decât „peisajul”în alb şi negru, descris pentru a legitima trendul dominant al istoriei moderne.

Exemplul lui Ion Ionescu de la Brad, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848, înăbuşită de armata otomană, evadat din închisoare în 1849 se exilează aproape nouă ani în Turcia (…) unde se consacră preocupărilor ştiinţifice, îndeplinind şi unele funcţii ca: expert şi consilier imperial, director al Şcolii de agricultură de la San-Stefano, administator al domeniilor din Tesalia ale marelui vizir, unde a înfiinţat o şcoală profesională de agricultură şi trei ferme model mici pentru ţăranii greci etc …

Consultant pentru reforma agrară a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi administrator al fermei experimentale de la Brad, membru al Societăţii de Statistică din Londra şi membru de onoare al Academiei Române, această personalitate ştiinţifică profund implicată în proiectele de reformă şi modernizare a principatelor Române, a jucat – ca şi Dimitrie Cantemir în perioada medievală -, un rol intercultural ce merită reconsiderat încadrându-se în “portretul” atât de actual al agentului multiplicator de interculturalitate” în plină criză a relaţiilor politice.

 Trecerea cotidiană a frontierelor etnice 

Se face apreciind implicit sau explicit farmecul diferenţei dacă este vorba despre cură, siestă, relaxare, artă . Se realizează curent în negocierile care însoţesc interesele unora sau altora dintre comunităţi şi cetăţeni reflectând textura interacţională a  diversului. Tudor Şoimaru spunea în 1936 despre Constanţa că „s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală… Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Localuri de factură orientală, unde, alături de cafea, muşterii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum şi să fumeze tutun în schimbul unui preţ relativ mic.”[32] 

Constanţa nu avea numai particularităţi musulmane, „birturile deschise de către grecii locului sau cei veniţi din alte părţi ale Orientului  aveau tarafuri care cântau melodiile specifice etniei sau manele turceşti.”[33]

După 1880, mărcile de interculturalitate nu se limitează la locurile de întâlnire, la muzică şi petrecere ci şi la lucrările administraţiei locale. „În şedinţa Consiliului Comunal din 26 martie 1881, sub preşedinţia primarului Panait Holban, în prezenţa ajutorului Hafuz Regep şi a consilierilor George Caridia, Ion H. Stoian, Odisea Despoti, Gebrail Frenchian, Zat Celebi (au lipsit Abdul Selim şi Solomon Japhet), se analizează abaterea antreprenorului David Birnfeld de la condiţiile contractului privind iluminatul oraşului […]”[34] Se observă că oraşul era condus şi administrat de reprezentanţi ai mai multor etnii. „Câte un sfânt Gheorghe şi Ioan, Petru şi Pavel, câte un praznic la vreun hram de biserică, în mahala sau în sate, câte o cumetrie la vreun Găgăuz sau alt creştin din cele 12 săminţii din câte se compune populaţia Dobrogei, […] aceştia reprezentau toată funcţionărimea Dobrogei.”[35]

 Politica de protejare a libertăţii religioase şi ritualuri intercomunitare la 1910

Consecvent cu această platformă Carol I şi Guvernul român au răspuns iradelei din 1905 (decret imperial) a sultanului prin care acesta recunoştea autoritatea Bisericii Române din Macedonia prin intenţia construirii unei moschei care a înlocuit Geamia „Sultan Mahmud” ridicată în 1822 de Hafuz Hussein Paşa. Noul edificiu construită în „stil arab-egiptean” după planurile arhitectului Victor Stephănescu şi soluţiile tehnice ale inginerului Gogu Constantinescu  sosit de la Londra (inventatorul sonicităţii).

Întreaga perioadă este marcată de „gesturi de prietenie care au loc între musulmani şi creştini”[36] Un episod descris în volum are loc în 1987 când „prefectul Quintescu pleacă la Turnu Măgurele pentru a prelua o funcţie similară întovărăşit de lumea bună a urbei, inclusiv notabili turci şi tătari.”[37]. Confirmările referitoare la bunele practici administrative sunt reflectate şi de alte surse. Presa vieneză (ziarul Neue Freie Presse) publică telegrama sultanului Abdul Hamid II „Maiestatea Sa  mulţumeşte pentru toate măsurile luate în favoarea mahomedanilor din Dobrogra pentru consideraţiunea pe care românii au acordat-o religiunii islamitice. Aceasta bucură pe Sultan cu atât mai mult cu cât  poporul român urmează în aceasta exemplul Regelui Carol”. Spaţiul regional se redefinea atunci printr-o dinamică în egală măsură politico-diplomatică, a informaţiilor de presă, prin dialogul etnic, bune practici în administraţia locală, ecumenism.

Un asemenea ritual intercomunitar este chiar solemnitatea punerii pietrei fundamentale în 24 iunie 1910, în prezenţa Ministrului Cultelor Spiru Haret, a Ministrului Turciei la Bucureşti, Seffa – Bey, a prefectului Ghica, a consulului otoman Hacik Efendi Papazian. „Sărbătoarea a început  prin cetiri din Coran de către Hatipul Moscheei şi rugăciuni zise în limba turcă de către Muftiul judeţului[38]”.                                                                           

Putem infera că interculturalitatea dobrogeană a pus în practică o stategie de tip in-out care a funcţionat şi după 1989, prin recuperarea mărcilor primei modernităţi întreprinsă deja de numeroşi autori, cu rezultate care merită o mai largă circulaţie ca straturi ale unei unităţi în diversitate, multiplicitate,  fără a ignora discontinuităţile generate de evenimentele dureroase şi tensiunile care fie s-au întipărit fie s-au pierdut din memoria colectivă dar au primit atenţia necesară din partea comunităţii academice prin reparaţii tardive dar necesare.

Astfel bilanţul ocupaţiei germane şi bulgare pentru locuitorii Constanţei este realizat în detaliu în monografia portului Constanţa, realizată de Mariana Cojoc în volumul “Români şi bulgari, provocările unei vecinătăţi”(2006), efectele traumatice ale dictaturii legionare în cazul evreilor din Dobrogea sunt surprinse în studiul semnat de Iolanda Ţighiliu, “Dobrudja a Multiethnic space. The Jews”, 1878-1947, în I. Ţighiliu, M. Cojoc (eds.), 2007, iar politica de asimilare etnică în perioada comunistă face obiectul cercetărilor complexe atât pentru rezistenţa anti-comunistă tătară (M. Cojoc,op.cit.) cât şi în cazul turcilor, tătarilor şi grecilor. Prin supunerea cifrelor statistice publicate în perioada comunistă cu privire la ponderea diverselor etnii în ansamblul populaţiei pe de o parte, iar pe altă parte, înregistrarea datelor cu privire la “participarea unui număr redus de minorităţi la schimbarea politică de după instalarea regimului comunist”.

Cojoc argumentează că activismul minorităţilor în această parte a ţării nu are practic nici o legătură cu ponderea numerică a diverselor minorităţi în structura demografică a regiunii. Restituirile au vizat şi rolul unora dintre minorităţile etnice  pe noile scene politice în perioada 1944-1948, cu suspiciuni referitoare la reprezentativitatea oferită de înregistrările statistice ale momentului, cifrele fiind  exagerate în scop propagandistic pentru a ilustra  o reprezentativitate politică.

Perioada, interesantă în simetrie cu cea postdecembristă, apare ca tulbure în istoria  majorităţii la scara întregii ţări cât şi la nivelul micro al diverselor comunităţi etnice forţate să se adapteze la “noua ordine” comunistă. Un capitol special îl reprezintă informaţiile despre naţionalizarea proprietăţilor unor membrii marcanţi ai comunităţilor etnice – rafinării, fabrici, magazine etc. – care intră în patrimoniul statului comunist alături de numeroase edificii care aparţinuseră minorităţilor (conform anexei la Decretul de Naţionalizare, nr. 92/1950 unde se consemnează că din 39 de clădiri 29 aparţin unor membri ai comunităţilor naţionale fiind afectate familiile Avramide, Carvelas, Chiriachide, Grinberg, Hrisofi, Hasan, Iacobini, Margulis, Mustafa, Cernevski şi altele).

După 1989 reparaţiile morale şi materiale se realizează cu dificultate dar atât majoritatea cât şi minorităţile sunt implicate într-un proiect de societate deschisă care reactivează memoria socială pe un trend de dezideologizare, cu pierderi şi câştiguri importante, fiecare etapă urmând a se distanţa de trecutul recent cu riscul de a pierde cu totul acumulările în durată în efortul de adaptare la noile paradigme ale integrării europene, schimbării polilor culturali, noului cadru juridic comunitar, mobilităţilor şi accesului sporit la resurse.

             NOTE


[1] Seişanu, Romulus., Dobrogea, gurile Dunării şi Insula Şerpilor, 1928 în Păuleanu, Doina, Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii, vol. I, Arcade, Constanţa, 2005, p.73

[2] Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană, Ex Ponto, Constanţa, 1998, pp. 32-33

[3] Jan Gninski citat de Mihaela Jenaru, Armenians in Dobrudja în Iolanda Ţighiliu, Marian Cojoc (eds), 2007, Dobrudja: A Cross Cultural Pool. A Multi-Ethnic Space, p. 47

[4] Cioroiu Constantin, Călător la Pontul Euxin, Bucureşti 1994, pp. 99-100

[5] Daniel Flaut, Contributions to the research of the Dobrudja’s demography, în Iolanda Ţighiliu, Marian Cojoc, op.cit.,2007, p.16

[6] Raluca Tomi, Italians în Dobrudja in the Nineteenth and Twentieth Century

[7] Constantin Cioroiu, M. Moise, Litoralul românesc în 1900, 1997, p. 152

[8] Raluca Tomi, lucr. cit. p. 119

[9] C. Cioroiu, op. cit., p. 105

[10] Guboglu, M., Despre relaţiile naţiunii române cu vechi popoare turce, în Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 9

[11] Recensământul României din 1941, lămurirea opiniei publice, Bucureşti, 1941, Institutul Central de Statistică, p. 282

[12] Recensământul României din 1941, lămurirea opiniei publice, Bucureşti, 1941, Institutul Central de Statistică, pp. 102-103

[13] Recensământul populaţiei şi locuinţelor la 7 ianuarie 1992, Bucureşti, octombrie 1993, Comisia Naţională de Statistică

[14] Site-ul oficial al Departamentului pentru Relaţii Interetnice, http://www.dri.gov.ro

[15] A.N.C., fond Primăria Constanţa, dosar 22/1897, ff. 19-22 în Cojoc, Mariana, Constanţa-port internaţional. Comerţul exterior al României prin portul Constanţa (1878-1939), Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, p. 50

[16] Mariana, Cojoc, op.cit., p. 50

[17] Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate. Cercetări şi perspective româneşti, Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Institutul de Etnologie Fribourg şi Institutul Intercultural Timişoara, Presa Universitară Clujeana, 2002, p. 197

[18] Gallagher, Tom, Furtul unei naţiuni, România de la comunism încoace, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 38

[19] Cotidianul Jurnalul Naţional, ediţia on-line din 9 mai 2006, articolul 10 mai, Regalitatea – „Români! Sunt al vostru” de Daniela Sontica

[20] Cotidianul Jurnalul Naţional, ediţia on-line din 10 mai 2006, articolul Din timpul lui Carol I de Carmen Dragomir

[21] Simmel, Georg, The stranger, în Kurt H. Wolff (ed.), The Sociology of Georg Simmel, New York, Free Press, 1950, în Parrillo, Vincent, Understanding Racial and Ethnic Groups, Editura Allyn & Bacon, 2007, p. 6

[22] Bârlogeanu, Lavinia, Antropologie sub semnul valorii, Editura Trei, Bucureşti, pp. 13-14

[23] Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, op.cit., pp 61-63

[24] Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană, Ex Ponto, 1998, p.153

[25] Mehmet Niyazi este o personalitate marcantă a istoriei culturale a regiunii, ziarist,  pedagog şi  poet de seamă al tătarilor. Relevarea importanţei sale de către Uniunea Democrată a Tătarilor Turco – Musulmani din România, se realizează  astăzi prin diverse modalităţi care includ acordarea, în fiecare an a unui premiu pentru autorii care scriu despre cultura şi civilizaţia tătarilor, premiul „Mehmet Niyazi”

[26] Lăpuşan, Aurelia, Lăpuşan, Ştefan, Medgidia Carasu, Editura Muntenia, Constanţa, 1996, p. 134

[27] Graiul Dobrogei, 1991, nr.3, p. 7 în Lăpuşan, Aurelia, Lăpuşan, Ştefan, op.cit., p. 136

[28] Ibidem, p. 135

[29] Ibidem, p. 136

[30] Ibram, Nuredin, op.cit., pp. 155-156

[31] Site-ul oficial al Departamentului pentru Relaţii Interetnice, http://www.dri.gov.ro

[32] Şoimaru, Tudor, Constanţa, 1936 în Păuleanu, Doina, op.cit., p. 139

[33] Ionescu, G., Nicolae, Euterpe la Tomis, 1981 în Păuleanu, Doina, op.cit., p. 139

[34] D.J.A.N. Constanţa, dosar nr. 1/1881, f. 40 în Păuleanu Doina, op.cit., p. 143

[35] Petre Grigorescu, Odinioară şi acum, 1901 în Păuleanu, Doina, op.cit., p. 138

[36] Doina Păuleanu, Virgil Coman, Moschea Papală „Carol I” Constanţa 1910-2010, Ex Ponto, Constanţa, 2010, p.27

[37] Idem

[38] Ibidem, p. 29

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: