Arhitectură portuară, rezidenţială şi de vilegiatură


Doina Păuleanu

Personaj cu autoritate în preajma primului război mondial, comandorul C. Mănescu propune un set de măsuri pentru integrarea Cadrilaterului în ritmurile de creştere ale ţării: un nou pod peste sau sub Dunăre, curse regulate spre Orientul apropiat sau depărtat, via Bosfor, acţiune şi ordine, când tocmai hieratismul sau resemnarea patetică sunt socotite de interes printre pictorii şi scriitorii care descoperă tot pe atunci Balcicul şi Dobrogea de sud ca surse majore de inspiraţie. Cităm dintr-un articol scris de comandor în martie 1914: „Oraşul de 6-7000 locuitori în mare parte turci, porneşte în neregulă de la malul mării şi urcă până pe platoul de deasupra, înşirându-se pe marginea şoselei ce duce spre Dobrici. În partea dinspre Nord-Vest are o fabrică de maşini agricole şi o turnătorie, iar la malul mării grădinărie şi o moară cu instalaţiuni foarte moderne, dând 10 vagoane de făină pe zi şi 30 dacă se grăbeşte lucrul ziua şi noaptea… Tot malul e presărat cu magazii de cereale, exportul anual atinge cifra de 70.000 tone şi e în creştere progresivă. La 20 – 30 metri de la mal adâncimea apei este de 2,50 metri, iar la depărtare de 500 metri ea e adâncă de 6 metri. Nu e nici un fel de debarcader, operaţiunile de încărcare se fac cu mahoane de 25 – 30 tone, remorcate de bărci cu rame; procedarea grea şi costisitoare n-ar fi posibilă dacă marea n-ar fi liniştită în cea mai mare parte de timp.

Portul Balcic e cam la aceeaşi depărtare de Bucureşti ca şi Constanţa, 230 kilometri, el va fi desigur capul liniei ferate care va uni Silistra cu marea, rămâne a se hotărî locul pe unde se va face podul peste Dunăre. Ne trebuie un pod pe care să treacă şi trăsurile, aceasta e o necesitate bine constatată. Stabilirea podului între Olteniţa şi Turtucaia ar fi indicată prin natura malurilor Dunărei şi linia ferată Bucureşti – Olteniţa, dar interesele apărărei Dobrogei par a se opune, reclamând o linie strategică Silistra-Dobrici-Balcic. În acest caz, podul ar trebui aşezat din jos de Silistra şi acolo lucrarea va fi foarte costisitoare, căci terenul nu e favorabil. Probabil că se va găsi o soluţie intermediară, fie chiar trecând un tunel pe sub Dunăre, în orice caz portul Balcic va profita de această linie ferată şi va progresa foarte mult. Navigarea între Bosfor şi Balcic e mult mai comodă, mai cu seamă iarna, decât între Bosfor – Constanţa; drumul e mai scurt cu circa 4 ½ ore; clima Balcicului e mai dulce şi intrarea mai lesnicioasă, deci totul pledează pentru Balcic ca punct de îmbarcare a pasagerilor pentru Orient…”1

Autor al primei monografii a oraşului, cu stăruinţe îndeosebi istorice, la care face trimitere şi titlul, La cité pontique de Dionysopolis, editată la Paris în 1927, Oreste Tafraliinformează că, deşi „Balcicul este principalul port al Dobrogei meridionale, unită cu România în 1913”, voiajul „până la această localitate importantă atât pentru comerţ, cât şi pentru istorie, geografie şi arheologie, se face în condiţiuni destul de grele. Ajungi în oraşul vecin Bazargic prin drumul de fier, care traversează aproape toată stepa Dobrogei. Continuarea voiajului până la Balcic se face în trăsură (poate căruţă sau maşină)…Portul ar câştiga în importanţă dacă o linie de fier ar veni să-l lege de Bazargic”2.

În 1928, la serbările semicentenarului (în 1878 Dobrogea a revenit în graniţele statului român), se subliniază din nou, necesitatea legăturilor economice avantajoase cu Balcicul; astfel s-ar putea crea „pe acest ţărm, înzestrat cu frumuseţi naturale excepţionale şi cu o climă dulce, staţiuni climatice admirabile de care să se bucure o lume întreagă de amatori sau de suferinzi, cari apoi ar lăsa aici, şi nu în străinătate, sume considerabile spre folosul material al acestui ţinut. În fine, când posibilităţile materiale o vor îngădui, va trebui stabilită o nouă şi mai puternică legătură între cele două ţărmuri dunărene printr-un pod care să deservească complet toate mijloacele de locomoţiune şi să însemne un nou şi mai strălucit triumf al artei şi muncii româneşti”. Întru realizarea acestei strategii şi „urmând pilda Majestăţii sale Reginei Maria, care şi-a construit acolo o reşedinţă originală”, Societatea Anonimă Română Coasta de Argint-Balcic-Ecrene propune crearea de comunicaţiuni directe şi confortabile cu capitala, pentru a deservi o staţiune balneo-climaterică modernă3.

Anul semicentenarului dă impuls marilor, şi evident, utopicelor proiecte. Emanoil Bucuţa expune şi deplânge situaţia de moment: „Când se vorbeşte de Balcic, ţara are înainte un orăşel de Mare, lipit de graniţă, mai mult turcesc şi fără perspective, pus în circulaţie mai cu seamă de artişti. Chiar acest patronaj o face să n-aibă încredere. Oamenii închipuirii nu pot decât să greşească atunci când se apucă să dea îndrumări oamenilor faptei. Localnicii, întrucât sunt locuitori ai Balcicului, încep să piardă încrederea…”

Lipsei de înţelegere pentru aspectul politic i se adaugă lipsa de respect pentru geopolitică: „Legătura ţării cu Marea şi prin Mare cu lumea…, lupta de totdeauna a popoarelor ca să pătrundă până la drumurile libere ale apei, stau în faţa noastră în paragină, neînţelese, nefolosite. O uriaşă avuţie aşteaptă cu zecile de ani iniţiativele absente. Ne arătăm nevrednici de un dar al istoriei…”. Pentru a se ridica la demnitatea de ctitori, contemporanii lui Bucuţa nu au la îndemână decât o singură soluţie: construirea unui „pod de cale ferată şi de picior şi căruţe între Olteniţa şi Turtucaia”4.

Emanoil Bucuţa revine şi se referă în publicaţia Coasta de Argint din 9 aprilie 1928, la industria virtuală a Balcicului; materiile prime care „se întâlnesc din capul drumului chiar…E întâi natura pietroasă şi aspră, cu prăbuşiri de văi seci care sperie când trăsura trece chiar pe muchie şi cu vedenia neaşteptată dedesubt a Mării. Ea creşte şi se urcă, pe măsură ce i te duci în întâmpinare. Câştigă în culori, ieşind treptat din vântul greu în al depărtării, până când se încarcă şi sclipeşte de topaze şi de peruzele. Aceleaşi materii prime, risipite acum tot mai din belşug, zac în amfiteatrul de apă al portului, spre aşezarea de miniatură a mahalalei tătăreşti, lipită de peretele de lut ca o urzeală de soare, pe drumurile cotite cu cişmele, sfărâmături de morminte turceşti şi cu plopi argintii pe cer…Aţi înţeles, cred, că această industrie e industria turismului…Ţări întregi trăiesc din îndeletnicirea aceasta de iubire şi de zâmbet… Balcicul e dator să se gândească mai mult decât până acum la această bogăţie şi să o pună în valoare; până va fi port sau capitală de judeţ, cu grâne şi înalţi funcţionari, el este port şi capitală de frumuseţe. Mulţi ne îmbarcăm de acum pentru ţărmul lui ideal şi tot mai mulţi aşteaptă rândul să le vie…”5

Camil Petrescu înţelege şi relatează cauzele acestei întârzieri: „Dar toată lumea e de acord asupra înspăimântătoarei lipse de confort a acestui orăşel. Poate că prea mult confort ar dăuna orientalismului lui atât de preţuit de artişti (să nu vă miraţi, aşa e arta), oricum însă o cameră curată în care să te odihneşti şi un restaurant care să-ţi dea furculiţă şi şervet la masă, s-ar putea împăca poate cu frumuseţea mării şi fesurile localnice. Mai ales că e şi problema dificilă a transportului. O zi şi o noapte e drumul până acolo cu trenul şi automobilul. Nu-i vorbă că şi aici Em. Bucuţa are o soluţie. Un pod la Turtucaia, care ar scurta cu jumătate drumul. Dacă nu ne înşelăm, a şi propus listă de subscripţie. Ceva e de făcut în orice caz, căci uite se apropie vara”6.

După alegerea făcută de regina Maria în deceniul II al veacului trecut – construirea unui „castel” la Balcic şi amenajarea domeniului regal, decidenţii oscilează între destinul portuar şi cel balneo-climateric al modestei urbe marine; inginerul Ovidiu Cotovu, care conduce lucrările portuare ale Balcicului invocă, pentru a-i justifica inactivitatea, lipsa traficului, cauzată de absenţa amenajărilor, a căilor de comunicaţie, de exportul redus şi hinterland-ul practic inexistent. În planurile de amenajare realizate de numitul inginer, se urmăreşte în primul rând crearea unui spaţiu de adăpost contra vânturile din orice direcţie; aceasta s-ar realiza prin diguri pe o suprafaţă de 40 ha., iar zona ar deveni astfel accesibilă chiar şi vaselor de pescaj maxim7.

Cecilia Cuţescu Storck, sora Ortansei şi cumnata lui Alexandru Satmary, pictor responsabil nu numai cu descoperirea, cişi cu valorificarea iniţială a Balcicului ca spectacol plastic, povesteşte de primul drum făcut cu soţul ei, sculptorul Fritz Storck, spre a-i arăta, în vara anului 1922, „locul încântărilor” sale : «Peripeţiile drumului de la Bazargic până la Balcic erau ceva nou şi plin de farmec pentru noi, căci din când în când ne opream prin hanuri vechi, ca din vremea lui Noe… După patru ore de mers cu trăsura „antideluviană”, ce surpriză!… Descinzând în piaţa asimetrică şi pitorească a Balcicului s-ar fi zis că poposeam în fundul orientului însorit…»8

Generalul Scarlat Panaitescu publică în Buletinul Institutului Economic Românesc din octombrie 1922, un studiu critic intitulat Balcicul economic, în care denunţă corupţia funcţionarilor locali, consideraţi responsabili pentru lipsa de dinamism a oraşului; răspunsul dat de ziarul Dobrogea Jună apără tocmai „viaţa patriarhală, viaţa colţului uitat de lume, neînsufleţit în nimic din viaţa internaţională de port”9.

Presa vremii insistă asupra dotărilor elementare legate de statutul balneo-climateric al oraşului; în anul 1923 ziarul Dobrogea Jună consideră că între cele stringent necesare s-ar înscrie cheiul, calea ferată spre Bazargic şi curse maritime săptămânale spre Constanţa10. Excursia cu vaporul Principesa Maria din 7 iulie 1923, care l-a numărat printre pasageri pe Ion I.C. Brătianu s-a dovedit a fi un succes, iar comandorul Popovăţ consimte solemn la o recidivă11. Dacă drumurile nu sunt rapide, lesnicioase, sau comode, priveliştea care se oferă, atât la abordarea dinspre uscat, cât şi la cea dinspre mare, este în întregime compensatorie: „Balcicul, Cavarna, Ekrene, orăşele învăluite de podoaba pitorescului, dar cine se încumetă să străbată până la ele, fără de linie ferată şi fără alte legături maritime? O insulă în mijlocul imensităţii oceanelor, o oază sahariană, ori un sătuc siberian uitat de lume, iată cu ce se poate compara splendida Coastă de Argint, izolată de restul ţării din vitregia timpurilor şi indolenţa oamenilor. De-ar lua fiinţă cele două artere de comunicaţie, nodul gordian ar fi de două ori tăiat, căci pe lângă zona balneară, s-ar crea la Balcic şi un centru de trafic, care ar putea fi în măsură a regenera activitatea economică a judeţului Caliacra care stagnează din lipsa căilor de comunicaţie sigure şi rapide”12.

Subiectul calea ferată, învăluit într-o recuzită de sorginte romantică, din care nu lipseşte, poate pentru contrast, elementul acvatic, va ţine prima pagină a ziarelor, sau va ocupa măcar un loc central în următoarele, vreme de mai mulţi ani. Anunţate încă din 1924, lucrările se lasă în continuare aşteptate13. Pentru sensibilizarea celor în drept se apelează la arsenalul, ce-i drept redutabil, al argumentelor de tip estetic, istoric, antropologic, socio-economic: „Pentru a se da acestor importante localităţi adevărata dezvoltare economică, e de absolută necesitate construirea liniei ferate Bazargic – Balcic. Balcic, Cavarna şi Ecrene, prin poziţiunea lor fenomenală, favorizată de o splendidă poziţie naturală, sunt menite să devină nişte oraşe de o mare importanţă climaterică şi balneară de prim rang, de asemenea şi porturi de o importanţă deosebită, mai ales atunci când se va construi şi linia ferată Bazargic – Balcic. Aceste localităţi care sunt aşezate pe malul Mării Negre, printr-o splendidă poziţie pitorească şi plină de farmec, desigur că vor deveni cele mai frumoase regiuni ale României Mari. Ele sunt înconjurate de dealuri calcaroase şi cu o mare şi prea bogată variaţie de peisagii la distanţe foarte mici, cu văi bogate şi ape curgătoare, cu vegetaţii exotice, ca migdali, smochini, etc., astfel că avem în faţă nişte oraşe de climate absolut mediterane…”14. Dacă problema căii ferate pare a se afla într-o fundătură, un document din 1931 informează că nici şoseaua construită între timp nu se află într-o stare convenabilă, deşi reprezintă „singurul acces spre Reşedinţa de vară a Majestăţii Sale reginei de la Balcic”15.

Articolul Coasta de Argint apărut în numărul din 24 iulie 1934 al Ziarului ştiinţelor şi al călătoriilor se referă la trei modalităţi de a călători spre Balcic: „Prima, cea mai comodă şi cea mai utilizată, e cu calea ferată la Bazargic, iar de aci cei 30 km. ce mai sunt până la Balcic, cu autobuze care fac curse regulate. A doua cale e cu maşina pe şoseaua ce merge paralel cu litoralul, de la Constanţa prin Carmen Sylva, Mangalia, Sabla, Cavarna, Balcic, 110 km. distanţă, pe care însă nu există curse regulate. A treia, mai puţin utilizată, e şoseaua ce străbate tot Cadrilaterul, de la Silistra la Bazargic-Balcic. În fine, de anul trecut, s-au mai înfiinţat şi curse regulate de avioane directe Bucureşti-Balcic”16. Emanoil Bucuţa oferă în acest sens, amănunte suplimentare: „De 2 ori pe săptămână o pasăre de argint străbate aerul şi alunecă pe locul neted din culmea dealului. E un avion care leagă Bucureştiul de Balcic numai în două ore”17. Şt. Roll aminteşte la rândul său, în 1934, aceste curse regulate de avion, localizând aeroportul: „De două ori pe zi, albatroşii mecanici planează deasupra mării, coboară pe platoul Cavarnei – tichie de mărgăritar” 18.

Proiectantul aerogării construite în anul 1933, arhitectul C. Dragu, îşi adecvează viziunea la particularităţile locului: orizontalitate accentuată, portic, arcade, acoperiş articulat, zidărie din piatră19. În anul 1939 călătoriile cu avionul deveniseră obişnuinţă; Mihail Sebastian notează în jurnal: „M-am întors ieri-dimineaţă cu avionul. Drumul la ducere – duminică dimineaţa – tot cu avionul îl făcusem”20.

Speranţele formulate entuziast în perioada antebelică, par amânate pentru un viitor greu previzibil: „Balcicul va deveni într-o zi un port interesant…”

Emanoil Bucuţa notează resemnat: „Până va fi port sau capitală de judeţ, cu grâne şi înalţi funcţionari, el este port şi capitală de frumuseţe. Mulţi ne îmbarcăm de acum pentru ţărmul lui ideal şi tot mai mulţi aşteaptă să le vie rândul. Balcicul să adauge numai darului de la Dumnezeu oarecare muncă a localnicilor, care să creeze înlesniri de găzduire şi de şedere. Industria, pe care o ţine în mână, îşi va revărsa atunci toate foloasele. Debarcaderul lui de frumuseţe va fi mereu plin de tinereţe şi de năvala oaspeţilor 21”.Unul din aceste Balcicuri, arată autorul în anul 1931, „e mai mult al trecutului, iar celălalt mai mult al viitorului. Altceva îl deosebeşte astăzi între celelalte oraşe ale ţării şi umple de dorul să-l vadă pe oricine-i spune numele… E Balcicul…zidit de pictori şi de visători22”.

Confortul nu este nici de departe, punctul forteal Balcicului. O descriere din 1920 are nevoie de invocarea tuturor frumuseţilor naturale şi avantajelor de climat, pentru a face suportabile lipsurile din dotarea inerentă unei staţiuni balneare. „Soarele dogoreşte. E ora 2 după amiaza. Caii de la trăsură trag alene, asudaţi, istoviţi. În zare, o spărtură enormă între două maluri argintii, îmi dezvăluie un orizont lin, nebrăzdat de nici o umbră. E marea, fără zbucium, fără talazuri, e marea visată de îndrăgostiţii din zilele de tinereţe. Trăsura coboară brusc, intrând în Balcic. Pe stânga şoselei o prăpastie mărginită de un perete enorm de piatră, sclipitor subt razele soarelui, se desprinde oglindindu-se în depărtare pe luciul nemărginit al mării. Şi cu cât coborâm, coastele de argint se desprind, se lărgesc, dezvăluind un golf feeric, iar în depărtare coastele Ecrene-ului complectează tabloul naturii cu siluetele sale fumurii. Casele aşezate pe povârnişuri îţi dau impresia unor jucării, aşezate ici acolo după capriciu. Nici o simetrie, fiecare iubitor de lumină – dornic de privelişte şi-a aşezat casa acolo unde a crezut că ochii vor putea cuprinde un cât mai mare spaţiu din măreţia naturii. După o toaletă sumară la un hotel din centrul oraşului, sub arşiţa dogorândă a soarelui m-am îndreptat spre plajă. Drumul, o prăpastie… După o adevărată echilibristică printre bolovani am ajuns în faţa cabinelor de băi… Plaja nedragată, necurăţată, pare că ar fi o continuare a pavajelor de pe străzi…Spre seară, lume multă pe străzi, sezonişti veniţi din toate unghiurile Dobrogei. Apoi valul nopţei se lasă încet, pe când luna-şi întronează domnia pe întinsul luciu al mărei. Ceasuri întregi am stat pierdut pe gânduri în păduricea din poveşti, aşezată la malul mărei şi târziu de tot când luna… dispărea în haosul valurilor, am plecat tăcut spre casă”23.

Proprietăţilor terapeutice ale curei marine li se adaugă, sporind interesul şi atractivitatea zonei, cele ale lacului Tuzla-Caraghiol, pendinte de Balcic şi comparabil din acest punct de vedere cu Techirghiolul; intuindu-i potenţialul balnear, Gh. Grossu, preşedintele Comisiunii interimare, sprijinit de la centru, propunerea vinderea unei suprafeţe de 100 hectare, „în jurul lacului Tuzla, pe care să construiască instalaţiuni de băi, sanatorii, hoteluri, vile, parcuri şi concesionarea lacului pe o perioadă de 40 ani. Comisiunea interimară aprobă, dar Ministerele de Interne şi al Industriilor resping această iniţiativă.Abia în iunie 1924 începe amenajarea pieţei; echipa alcătuită din Papahagi – primar, Papadopol – ajutor de primar, Schintescu – secretar, E. Oprescu – inginer, dispune pavarea străzilor şi permanentizează iluminatul public24; cronicarul ziarului Caliacra are însă cu totul altă părere despre edilii oraşului: „La Balcic ca pretutindeni, domneşte risipa, jecmăneala şi bunul plac faţă de averea ţărei şi faţă de averea particularilor. Vom vedea în curând că pe fermecătoarea Coastă de Argint, se găsesc de-ajuns de mulţi din acei care se închină cu adâncă smerenie în faţa universalului idol: viţelul de aur. Papahagi şi Papadopol: aceştia sunt corifeii vieţei publice în frumuşelul nostru orăşel Balcic…”

În anul 1924, vesteşte ziarul Marea Neagră de pe o altă poziţie, situaţia pare să se fi ameliorat, cel puţin sub aspect balnear: „Terminându-se lucrările de instalare a cabinelor pe plaja din faţa portului, duminică 22 iunie au început băile regulate de mare, astfel că vizitatorii nu vor avea de suferit în direcţia aceasta, cabinele fiind suficiente şi bine amenajate cu tot confortul cerut”25.Cele 150 cabine instalate pe plajă şi băile calde cu apă de mare amplasate în subsolul cazinoului construit cu un an mai înainte, constituie în 1930 argumentele invocate de edili pentru eficientizarea sezonului de băi26; în vara anului 1931 ziarul Poporul enumeră câteva dintre măsurile pe care o administraţie eficientă ar trebui să le adopte în regim de urgenţă: stropirea şi repararea cu pietriş a străzilor şi pieţei principale, instalarea de felinare, obligativitatea asigurării unui spaţiu pietonal pe trotuarele invadate de mese şi a curăţeniei în restaurante27; în martie 1932 presa avertizează că „Balciul n-are lumină electrică, n-are canalizare, n-are pavaj, n-are hoteluri, n-are restaurante mari”28, dar are ca dotare naturală un farmec fără pereche29. Intenţia doctorului Păcuraru – fost prefect al judeţului Caliacra – de a construi prin asociere, un sanatoriu modern la Balcic, este salutată de presă cu toată căldura30. Şi jurnalistul Pamfil Şeicaru se interesează de eforturile edililor: „În colinda mea prin Cadrilater (din 1934) am întâlnit la Balcic un exemplar cu adevărat neobişnuit – o ambiţie de creaţie, de faptă. Este cazul primarului acestui minunat colţ de poezie, acestui popas al pictorilor, cazul d-lui Fotino, primarul Balcicului. Cu o serioasă pregătire în istorie, şi-a trecut doctoratul în litere la Paris, abia întors este luat secretar de Ion I. C. Brătianu. În tovărăşia lui Ion I. C. Brătianu, ani de-a rândul a peregrinat prin acea nepreţuită colecţie ce alcătuieşte bogata bibliotecă pe care o strânsese râvna pasionată, curiozitatea neostenită a marelui om de stat. Şi tânărul Fotino inteligent, plin de talent, de o rară pregătire intelectuală, în loc să-i dee brânci ambiţia spre o situaţie, în loc să-l vezi robotind pentru un subsecretariat de Stat, s-a ales primar la Balcic. Şi nu o formă pur decorativă, ci afirmarea unei ambiţii de faptă. Îi simţi entuziasmul svâcnind în delicata făptură a acestui tânăr ce şi-a concentrat întreaga ambiţie pe spaţiul restrâns, modest, al unui orăşel cum este Balcicul. Am văzut lucrările începute, i-am urmărit febra acţiunii, l-am văzut stăpânit de imaginea unui alt oraş de o armonioasă poezie arhitectonică înfrăţită cu specificul peisajului. Să păstreze acea interpretare pe care a dat-o Regina Maria Balcicului, în rânduirea grădinilor, în utilizarea izvoarelor de apă, în stilul palatului care ţi se pare eşit din însăşi natura şi trecutul istoric al locului…” 31

Ziarul Dobrogea Nouă laudă în 1935 realizările şi proiectele primarului George Fotino, care este şi preşedintele filialei judeţene a Partidului Naţional Liberal: „După o totală transformare a localului primăriei… complectat cu un spaţios şi confortabil parter oferit Cercului Intim, după valoroasă operă a construcţiei digului portului, după minunatele hale în stil oriental ridicate în câteva luni, etc., dl. Fotino proiectează acum şi construirea unui nou hotel la plajă, cu 200 camere…Dar stăruinţele primarului Balcicului pentru modernizarea acestei perle a Mării Negre nu s-au oprit aici. Pe lângă această minunată operă edilitară… l. Fotino a mai hotărât şi complecta transformare a pieţei Carol I din faţa primăriei… Nu mai vorbim şi de radicala transformare a planului general şi de sistematizare al oraşului, complet refăcut de dl. ing. prof. Marcu, de măsurile luate pentru ca lucrările digului să reînceapă imediat, ca şi de multe alte lucrări de sistematizare ce vor fi puse în execuţie chiar în cursul acestei luni”32. Planul prevede căi de comunicaţie, terenuri „pentru plantaţiuni şi sport” şi spaţii libere „la punctele de unde Balcicul şi întregul golf pot fi privite în toată splendoarea lor. În regulamentul comunei… s-au prevăzut restricţiuni privitoare la stilul construcţiunilor precum şi funcţionarea unei comisiuni permanente urbanistice sub preşedinţia de onoare a M. Sale Regina Maria”33.

Abia doi ani mai târziu, noul plan de sistematizare al oraşului, întocmit de dnii arhitecţi profesori Duiliu Marcu şi Bedeus, la care s-a adăugat şi gustul M. S. Regina Maria, preşedintă de onoare a Comitetului de înfrumuseţare, a fost aprobat de M. S. Regele Carol al II-lea. Realizarea acestui plan a şi început datorită muncii depuse de dl. primar George Fotino, care a şi obţinut, în acest scop… fonduri necesare…”34 Rugată să prezideze comitetul, regina Maria îşi afirmă din nou admiraţia pentru „intensitatea pitorească a acestei fâşii de pământ”, şi speră ca „atmosfera şi caracterul oriental al Balcicului – care îi sunt marele farmec – să nu fie schimbate sau distruse. Acei ce s’ar uni spre a face aceste locuri singuratice mai plăcute şi mai uşor de ajuns la ele, trebuie mai cu seamă să le respecte frumuseţea iar, în dezvoltarea lor, să le cruţe pitorescul. Toate construcţiile publice, fie de şcoli, hoteluri, bănci sau primării ar trebui să fie adaptate stilului regiunii; arhitecturi complicate şi înflorite nu trebuiesc permise, nici nu merg cu fondul artistic al locului. Eu, având inimă de artist, aş simţi o adâncă bucurie să ajut la plănuirea îmbunătăţirilor şi sper că-mi va fi îngăduit să fiu o îndrumătoare în lucrările de gust. Îmbunătăţirile rău înţelese sunt mai rele decât dacă nu le faci deloc. Ele ar ruina frumuseţea rustică şi simplă a locului. Dragostea mea pentru această parte a lumii este atât de mare, încât simt că aş fi o bună sfătuitoare. De aceea, lăsaţi-mă să iau parte la lucrul vostru”35, exclamă regina cu modestie şi intuiţie demne de invidiat.

În noiembrie 1939 sunt concepute alte importante lucrări edilitare: „Actualul primar al pitorescului orăşel Balcic, dl. O. Moşescu calcă hotărât pe urmele fostului primar al acestui oraş, dl. George Fotino căruia, fără contestaţie, i se datoreşte ridicarea sub toate raporturile – edilitar, cultural şi economic – a Balcicului. Concepţiile acestui mare primar sunt şi acelea ale dlui Moşescu – modernizarea Balcicului în cadrul pitorescului oriental…

Două mari înfăptuiri sunt pe cale de realizare: un stabiliment de băi de nămol…pe lacul Tuzla şi un spital modern…”36. Dacă pentru ridicarea primului stabiliment nu a mai fost timp, acelaşi primar predând Balcicul în luna august 1940 autorităţilor bulgare, spitalul s-a construit după planurile arhitectului A. Viecelli şi este o clădire impunătoare în formă de L, cu trei nivele, portic în rezalit şi soclu masiv de piatră37.

Palatul, domeniul regal şi vilele de „la vii”

Marea! Da, o iubesc, totdeauna a ocupat un loc de frunte în viaţa mea”, exclamă regina. „Născută pe o insulă, marea înconjura ţara în care am deschis ochii, izolând-o de restul lumii şi pentru a ajunge în orice altă ţară marea trebuie trecută, lină sau supărată, trebuie înfruntată. Aceasta este ceia ce face marea putere a Angliei; cuprinsă de apă, izolată, apărată, e un mic continent pentru ea însăşi” 38.

Apropiindu-se de Balcic, regina constată cu încântare: «Şi dintr-o dată, când te aştepţi mai puţin, drumul se înfundă într-o vale adâncă, ce seamănă cu un gol gigantic tăiat în stâncile cenuşii şi albe, coborâş neaşteptat şi, în dreptul privirilor mirate, orizontul apare ca un miraj: întindere scânteietoare de culoare atât de uşoară, de aburită, că par-că n-ar fi realitate.

Pe drumul cocoşat de pietre, automobilul geme ca o fiinţă vie suferindă, alunecând tot mai jos. La stânga un abis profund făr’ de verdeaţă, alb-cenuşiu, pare a se fi rupt acum într-o convulsie, iar departe, atârnând ca nişte cuiburi de rândunele sub falezele de cretă, satul Tătar se piteşte, bordeie joase de argilă acoperite de paie, surprinzător de primitive. La dreapta, partea bulgărească a oraşului, o mulţime de căsuţe căţărate de-a lungul unui deal înalt şi gol, cu poteci strâmte în scară, care-şi fac drum nesfârşit printre zidurile ce separă fie-ce proprietate…Ce plin de farmec este totul! Ce armonioasă silueta minaretului, profilată pe mare, albă ca zăpada pe albastrul apei, coloană mândră înălţându-se spre cer!..Nimeni nu pare să aibă ceva de făcut, soarele binecuvântează această liniştită toropeală şi, dincolo de străzi lenevoase, marea luceşte ca un covor minunat ţesut din lumină.

Fusesem la Balcic odată, înainte de război, în grabă…”39 Mai târziu Regina revine: „în octombrie 1924, în tovărăşia fiului meu Nicolae. Făceam Dobrogea în automobil… După multe peripeţii în toamna aceia uscată, sosirăm la Balcic. Cu toate că zilele se scurtau, era cald ca-n toiul verei, soarele aurind totul. Doi prieteni – pictori, entuziaşti admiratori ai Balcicului, ne arătară fiecare colţ pitoresc şi, fără să ţinem seamă de căldură, praf şi pietrele colţuroase ale drumurilor, am urcat şi coborât dintr-un cartier într-altul, admirând băile turceşti, aruncând priviri în colibele tătăreşti, vizitând câte-va gospodării de seamă ale turcilor, gustând dulceaţă de trandafiri într-o casă bulgărească. Nicolae şi cu mine eram din ce în ce mai încântaţi şi mulţumirea noastră nu cunoscu margine când începurăm să ne căţărăm pe coasta mării, unde o serie de căsuţe de piatră păreau să păzească viile ce coborau aproape până pe plajă. Uitând de oboseală ne grăbeam, atraşi de un loc care-mi părea de departe o oază verde, care se rostogolea până-n mare. Aici coasta era tăiată de o adâncitură strâmtă, pe fundul căreia o cascadă vorbăreaţă se prelungea în valuri spumoase de râu. Sălcii şi plopi crescuseră în grupuri umbroase pe deasupra acestei ape, iar de-a valma nişte mori vechi turceşti, ne mai pomenit de atrăgătoare, se căţărau pe coastă. Late, joase, cu acoperişurile trecând peste ziduri şi făcute din ţiglă cilindrică, caracteristică acestei regiuni, cu roţile lor uriaşe, schimbând în fum alb apa ce se rostogolea zgomotos în ele, n-ar putea fi închipuită construcţie mai pitorească. Dincolo de mori, deasupra unui dărăpănat zid de piatră, un fel de terasă pe care creştea viţa de vie; la câţiva paşi mai departe, o a doua terasă mai strâmbă şi mai scurtă, în capătul căreia se înalţă un gigantic plop, aplecat peste apă, irezistibil atras – par-că – de cântecul mării. Rămăsei împietrită. Acest colţ era fermecător! Şi avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit… Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: Oh! Nicky, locul acesta trebuie să fie al Meu! Simt că m-am întors la ceva care mi-a aparţinut întotdeauna.

Şi într-adevăr, acest loc de vis deveni al meu.

Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit-o Tenha-Juvah, ceia ce înseamnă pe turceşte: Cuibul singuratec»40. Pentru regină este refugiul ideal, locul care îi reamintea, în variantă orientală, Malta copilăriei sale : „Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă, când viaţa mi se pare grea…41” În articolul Casele mele de vis publicat în revista Boabe de grâu din aprilie 1930, cu referire la vilele, palatele sau castelele de la Copăceni, Scroviştea, Bran, Bucureşti-Cotroceni, Sinaia-Pelişor şi Mamaia, Regina Maria reia aceste idei, mărturisind: „…am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se părea că aş fi venit aici pentru întâia oară.

Copacul acela bătrân atârna peste marea albastră ca peruzeaua, din vârful unui perete în ruină, sub care curgea un izvor cu apă limpede de munte! Locul îmi era într-un fel aproape, avea ceva înrudit cu adevărata temelie a fiinţei mele, aici era pace, frumuseţe, Mare şi apă proaspătă… Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine”42.Palatul regal, de fapt vila – reşedinţă estivală a reginei, centrul unui întins domeniu desfăşurat de la ţărm pe povârnişul dealului, este alcătuit dintr-o altă serie de clădiri şi din grădini fastuoase, realmente suspendate deasupra mării. Emanoil Bucuţa, exegetul entuziast al Balcicului, descrie la rândul său „Plopul aplecat peste luciul şoptitor şi morile încovoiate sub olane roşii… Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării, a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect. Dar mai presus de orice, după arătările chiar ale castelanei. Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi diamantini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 şi de 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având arcul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată. Din Aprilie până în Octomvrie târziu, trecerea soarelui şi a lunilor se înseamnă în parcul palatului tot cu alte flori, de la bujorii grei numai o flacără şi crinii înalţi de bunavestire, până la gherghinele şi tufănelele piloase. Apele cascadelor abătute pe jgheaburi meşteşugite, plimbă prin mijlocul aleilor, sau varsă pe-alocuri, din ţevi ca nişte fluiere, sau întind în iezere liniştite o răcoare şi o înviorare într-adevăr de palate arabe…Porţile răsăritului trebuie să fie pe undeva pe-aproape”43.

Impresiile unei ziariste franceze, Odette Arnaud, se desfăşoară în acelaşi registru liric: „Acum câţiva ani, M. S. Regina Maria a României mă invitase în castelul său de la Balcic, pe malul Mării Negre, unde-i plăcea să petreacă începutul verii, asemenea unei prinţese din O mie şi una de nopţi. Cuibul acela îndepărtat, adăpostit de pulberile calcinate ale nesfârşitului platou dobrogean are o asemănare neînchipuită cu palatele lui Harun-al-Raşid. Terasele parcului, scăldate de izvoare vii, ţâşnesc acolo, fără îndoială, printr-o minune, făuresc grădini fastuoase, plutind între cer şi talazuri. Aleile se ascund sub braţe de crini, zidurile sunt îmbrăcate în trandafiri agăţători, miresme pipărate şi dulci adie în suflarea brizei şi în vâlcele se răsfaţă fructele grele, asemenea unor clopote, fructe ce par mai mult flori prin bogăţia culorilor. La fiecare pas te minunezi de rezistenţa tot atât de tainică cât şi eroică a atâtor culori subtile şi a plantelor firave, la văpaia arzătoare a soarelui aproape asiatic.

Castelul e la o jumătate de oră de micul port unde Islamul şi-a uitat caiacurile negre, turbanele pe capetele bărbaţilor şi in jurul chipurilor femeilor, văluri de muselin. Când vântul bate spre miază-noapte, se aude lesne în Pavilionul Regal, glasul muezinilor cari, din înaltul minaretelor, chiamă monoton credincioşii la rugă. În răstimpuri liniştea nu-i tulburată decât de loviturile vâslelor: sunt pescarii care caută peşte, a căror carne e delicioasă, ai căror solzi sclipesc ieşind din apă asemenea unor giuvaeruri. La Balcic, Regina Maria îşi făurise cu o mână hotărâtă o viaţă pe măsura Ei. Ceea ce era unic, de neuitat, îi alcătuia amestecul intim al măreţiei cu simplitatea, al visurilor cu activitatea. Căci pretutindeni, Regina Maria întrunea acolo intelectuali, scriitori, împreună cu câţiva curteni… Era în stare să asculte ore întregi un pianist… un compozitor care-i făcea ofranda unor variaţiuni inedite pe o temă populară, sau chiar vre-un cântăreţ care venea din Viena pentru a-i cere protecţie. În aceste întruniri tot ceremonialul era îndepărtat. Domnea numai priceperea şi imaginaţia. Cu un cuvânt impregnat de acea îndrăzneală de judecată care o caracteriza, Regina Maria îşi manifesta firea delicată, sensibilă şi curioasă. Gândirea ei se dezvăluia lacomă de înţelegere, îndrăgostită de tot ceea ce era frumos…Între zidurile de la Balcic, Regina părea că reînviază umanismul Renaşterii, când biserica şi împăraţii înveşmântau în glorie arta şi artiştii, descoperirile mari şi pe marii inventatori…

Amurgul se lăsa. Înaintea noastră se întindea stepa goală, punctată în zare de acoperişuri de stuf. Regina îmi vorbi de poporul Ei, printre cele mai mândre din lume. O simţeam fericită de a deschide uşile de lemn pentru a intra pe neaşteptate în vreo colibă, aşezându-se în colţul vetrei…În alte ori Regina îşi organiza timpul liber complectându-l prin minunata ei vitalitate. Trebuia să înoate, să se plimbe prin parc sau să iasă pe mare, despicând valurile cu repeziciunea bărcii…Era pe vremea când îşi scria amintirile. O linişte adâncă domnea în fiecare dimineaţă în Pavilionul Regal. Uşile se închideau în urma Suveranei. Era singură la masă, aplecată asupra trecutului, într-o adâncă meditaţie. Mâna prelungă alerga repede pe albeaţa hârtiei… în atitudinea aceea tainică, transfigurată de focul irezistibil al adevăratei artiste44”.

Pictorul amintit este Alexandru Satmary, care a făcut, după sugestiile reginei desenele, iar arhitectul s-a numit Emil Guneş45; a rezultat o clădire eclectică, dar fermecătoare, înnobilată de vecinătatea apei, strălucitoare în lumină graţie pereţilor de un alb imaculat, loc de convergenţă perspectivală pe linia unduitoare a golfului ce dă să se închidă. Recuzita folosită – pentru că este vorba de un spectacol teatral cu scenografie savantă şi durabilă, utilizează în primul rând decorul natural, cu contraste de culoare şi lumină – marea şi izvoarele cu cascade naturale, ecranul strălucitor al zidurilor văruite, roşul ţiglelor, ocrul prăfuit al pietrei şi verdele vegetaţiei, cu accentele florale; citatul oriental este adoptat cu un firesc desăvârşit, formele, extrase din utilitatea lor seculară fiind transformate în accesorii decorative – minaretul, moara, cupola, zidul rob, fără ferestre. Dacă unele persoane din înalta societate a epocii, precum prinţesa Ana Maria Calimachi, sunt de părere că interioarele Mariei amintesc în acelaşi timp „de o biserică şi de o baie turcească”46, regina descrie palatul Tenha Juvah în cuvinte potrivite temperamentului: „O casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfăţişare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieşit peste cel de jos. O casă cu acoperiş turtit şi cu picioarele aproape în Mare, o casă împresurată de prispe de piatră găurite de canale înguste cu apă curgătoare, prispe care treptat, treptat să fie schimbate într-un rai de flori. Şi aşa casa aceasta de vis se făcea aevea. Era să fie numai o toană de artist, un lanţ subţire de care puteam să scap cu o cheltuială de puţine zile. Dar iubirea locului crescu şi tot crescu, odată cu gândul zugrăvirii viului meu chip potrivit întocmai împrejurimilor, care era prea ispititor pentru ca artistul din mine să se poată împotrivi. Nu era vorba numai de aducerea aici a ceva care să fi avut fiinţă în altă parte, ci de creaţie, de plămădirea pietrei, pământului, apei, copacului şi florii într-un desăvârşit întreg… Balcicul – a fost întoarcerea mea la Mare, întoarcerea la întâia mea dragoste. Născută pe o insulă, în sufletul meu trăia un dor străfund şi veşnic de Mare…” 47

Preferinţele Reginei Maria se îndreaptă, potrivit propriei păreri, către „odăi boltite, albe, cu tavanuri joase, cu stâlpi bătrâneşti de piatră şi cu acel ceva fără nume, deasupra, care a ajuns stilul meu”, de fapt un fermecător talmeş-balmeş de citate din epoci şi stiluri aparent ireconciliabile, pe care le uneşte voinţa de creaţie a celei pe care Hannah Pakula o numeşte, caracterizând-o convingător, „ultima romantică”48.

Lucian Boia este pe deplin convins că se „poate vorbi de un stil regina Maria: un stil de viaţă, un stil vestimentar şi chiar un stil artistic în sensul propriu al termenului. Maria a combinat în România o formă specifică de art nouveau, îmbinând, într-o manieră foarte personală, elemente decorative celtice, bizantine şi româneşti, scăldate în auriu, ca în bisericile ruseşti. Poate să placă sau nu, dar nota de originalitate e certă49”. În testamentul redactat la Balcic, în ziua de 29 iunie 1933, Regina dispune: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericei ce am clădit-o…Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci din potrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă”.

Inima reginei, depusă într-o casetă transparentă şi învelită într-un drapel – pe o parte românesc şi pe cealaltă englezesc – a fost introdusă în altă casetă de argint aurit, încrustată cu 307 diamante, darul primit din partea doamnelor române în ianuarie 1893, la sosirea în ţară ca soţie a principelui Ferdinand, moştenitorul tronului; transportul s-a efectuat în final cu bricul Mircea I, care face acum ultima sa cursă (va fi înlocuit cu bricul Mircea II); pavoazul care se arbora pe vapor în prezenţa reginei, a fost coborât odată cu sosirea la destinaţie; caseta de argint cu pietre preţioase, învelită în marele pavoaz, a fost în cele din urmă depusă la capela Stella Maris50. Ceremonia a avut loc la 29 octombrie 1938, ziua de naştere a Reginei.

Nicăieri pe lume nu sunt toamne atât de frumoase, ca toamnele româneşti”, a declarat regina într-una dintre cărţile sale, iar ultima dorinţă i-a fost împlinită în decorul paradisiac şi anotimpul iubit. Un cronicar din epocă este convins că: „De-acum Balcicul va fi pentru noi de două ori mai preţios. Acolo la Capela Stella Maris se odihneşte întru veşnicie inima de aur, care s-a sbătut pentru neamul Românesc, a suferit şi s-a jertfit. În pământul dobrogean, în palatul de poveste, construit după inspiraţia Reginei Maria, inima de mamă şi de femeie vitează pe care n-a putut să o cuprindă lumea întreagă, stă acum cuminte, străjuită de legendele mării şi de dragostea pioasă a poporului… De acum silueta albă de domniţă bizantină nu se va mai vedea, ziua, păşind sveltă şi visătoare printre minunatele straturi de flori. Doar noaptea, spiritul Ei se va arăta bătrânului paznic turc al castelului, străjuind până în zori odoarele Ei dragi, amintirile ispititoare. În această ultimă dorinţă a Reginei scriitoare vedem un măreţ simbol – hotărârea supremă de a sta şi după moarte cu inima de veghe în Dobrogea noastră, lângă marea românească ce asigură bogăţia şi viitorul nostru în aceste vremuri de tulburări între popoare»51.

Inima reginei nu a stat în acest loc decât doi ani, din 1938, data morţii sale (18 iulie), până în 1940, când Cadrilaterul revine Bulgariei. „Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ…”, relatează Ileana, principesă de România şi arhiducesă de Austria, „credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a dus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O cărare întortocheată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care conţine inima. Acolo stă deoparte, singură – relicvă uşor accesibilă tuturor”52. N-a fost să rămână nici la Bran; astăzi inima şi caseta se află la Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti.

Note

  1. Comandor C. Mănescu, Balcicul, în ziarul „Dobrogea Jună”, X, nr. 8,

  2. Constanţa, 9 martie 1914, p. 3.

  3. Oreste Tafrali, La cité pontique de Dionysopolis. Viaţa actuală:

  4. Balcicul, traducere de Ion Cheşcă, în Făclia, II, nr. 1 – 2, martie –

aprilie 1935, p. 3.

  1. Memoriul societăţii Coasta de Argint – Balcic – Ecrene, în revista

Coasta de Argint a României”, I, 14, oct. 1928, pp. 30 – 31.

  1. Emanoil Bucuţa, Podul Balcicului, idem, nr. 10, 30 august 1928, p. 1.

  2. Industria Balcicului, idem, nr. 2, 9 aprilie 1928, p. 1.

  3. Camil Petrescu, Balcicul, idem, nr. 3, 23 aprilie 1928, p. 2.

  4. Radu Rucăreanu, Valoarea economică a portului Balcic, în revista

Dobrogea de Sud”, I, nr. 3 – 4, iulie – august 1937, pp. 51 – 54.

  1. Cecilia Cuţescu Storck, Fresca unei vieţi, Editura Bucovina I. E.

Torouţiu, Bucureşti, 1943, p. 338.

  1. Cenzor, Balcicul economic, în „Dobrogea jună”, XVI, nr. 269,

Constanţa, 10 dec. 1922, p. 1.

  1. N. Pantely Stanciu, Balcicul, idem, XVII, nr. 9, 13 ian. 1923, p. 1.

  2. Loc cit., nr. 154, 8 iulie 1923, p. 1.

  3. Al. Doinaru, Valorificarea Coastei de Argint, în ziarul „Dacia”, XIV,

nr. 86, Constanţa, 17 aprilie 1927, p. 1.

  1. Oraşe dobrogene, în „Dobrogea jună”, XV, nr. 200, 6 sept. 1921, p. 1

  2. Ziarul „Marea Neagră”, I, nr. 234, Constanţa, 25 iunie 1924, p. 3.

  3. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), Fond Castele şi

palate. Castelul Balcic, dosar nr. 45/1931, f. 20.

  1. Paul Cretzoiu, Coasta de Argint, în „Ziarul Ştiinţelor şi al

Călătoriilor”, XXXVIII, nr. 30, 24 iulie 1934, p. 476.

  1. Emanoil Bucuţa, Balcicul, idem, nr. 27, 3 iulie 1934, p. 428.

  2. Şt. Roll, Balcic, în ziarul „Cuvântul liber”, nr. 36, 14 iulie 1934, p. 8.

  3. Revista „Arhitectura”, nr. 1, Bucureşti, 1941, p. 153.

  4. Ioana Părvulescu, Întoarcerea în Bucureştiul interbelic, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 190.

  1. Balcica Măciucă, Balcic, Editura Universalia, Bucureşti, 2001, p. 57.

  2. Emanoil Bucuţa, Balcicul, în revista „Boabe de grâu”, II, nr. 5, mai

1931, p. 262, 267.

  1. J. K., Balcicul, în ziarul „Înfrăţirea”, I, nr. 13, Constanţa, 29 iulie

1920, p. 1.

  1. George G. Renescu, Dionysopolis, în „Marea Neagră”, III, nr. 105,

Constaţa, 23 decembrie 1925, p. 2.

  1. Oraşe dobrogene, în ziarul „Caliacra”, I, nr. 3, Balcic, 15 moct. 1924,

p. 3.

27. Regina Maria a României, Ce înseamnă marea pentru mine, în revista

Cele trei Crişuri”, XIX, Oradea, iulie – august 1938, p. 143.

  1. Băile calde de la Balcic, în ziarul „Poporul”, I, nr. 9 – 10, Balcic, 25

sept. 1930, p. 2.

  1. Poporul”, II, nr. 22 – 23, 3 august 1931, p. 3.

  2. Ziarul „Cadrilaterul”, II, nr. 5, 21 mart. 1932, p. 1.

  3. Poporul”, III, nr. 29 – 30, Balcic, 4 apr. 1932, p. 2.

  4. Pamfil Şeicaru, Ambiţii de situaţie şi de creiaţie, în ziarul „Curentul”

VII, nr. 2354, 23 aug. 1934, p. 2.

  1. Ziarul „Dobrogea nouă”, XVI, Constanţa, 14 mai 1935, p. 1.

  2. Sistematizarea oraşului Balcic, în „Dobrogea jună”, XXXI, nr. 21 –

22, Constanţa, 28 ian. 1936, p. 3.

  1. Oraşul Balcic şi noul plan de sistematizare, în „Dobrogea nouă”,

XVIII, nr. 72, 6 apr. 1937, p. 1.

  1. Dr. A. E. Peţeanu, Pe litoralul românesc al Mării Negre, în revista

Luceafărul”, II, nr. 7 – 8, iulie – august 1936, p. 379.

  1. Ziarul „Răsăritul”, I, nr. 18, Constanţa, 20 nov. 1939, p. 1.

  2. Revista „Arhitectura”, idem, p. 141.

  3. Regina Maria a României, idem.

  4. Regina Maria, Cum am ajuns la Tenha Juvah, în revista „Analele

Dobrogei”, VIII, Institutul de Arte Grafice/ Editura Glasul Bucovinei,

Cernăuţi, 1927, pp. 1 – 4.

  1. Ibidem.

  2. Regina Maria a României, idem.

  3. Regina Maria, Casele mele de vis, în revista „Boabe de grâu”, I, nr,

II, Bucureşti, apr. 1930, pp. 68 – 71.

  1. Emanoil Bucuţa, idem, pp. 267 – 268.

  2. Odette Arnaud, Regina Maria a României în micul său „Regat” de la

Balcic, în „Dobrogea jună”, XXXIV, nr. 63, Constanţa, 18 iulie

1939, pp. 1 – 2.

  1. A. N. I. C., idem, fond nr. 836, dosar nr. 69/ F. D., planul nr. 1.

  2. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României,

Editura Lider, Bucureşti, 2003, p. 174.

  1. Regina Maria, Casele mele de vis, idem, p. 71.

  2. Hannah Pakula, op. cit.

  3. Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 220.

  1. Radu Coroamă, Dorina Tomescu, Expoziţia Regina Maria, în

Revista Muzeelor”, nr. 3 – 4, Bucureşti, 1999, pp. 130 – 131.

  1. La Balcic s-a închis o inimă de Regină, în ziarul „Dobrogea nouă”,

nr. 128, 9 nov. 1938, p. 1.

  1. Ileana – principesă de România şi arhiducesă de Austria, Trăiesc din

nou, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 200.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: