Arhitectura călătoriei în civilizaţia dunăreană


autor Conf. Univ. Dr. Ana Maria Munteanu

Nimeni nu a surprins mai bine decât Claudio Magris în “Danubio”1 paradoxul – datorat în parte, comunicării şi tehnologiei – de a fi undeva şi pretutindeni şi de a avea astăzi, mai mult ca oricând nevoie de “o călătorie pentru a cunoaşte propria mea geografie”. Acest mod de a călători implică metodă, rigoare şi decizii responsabile întrucât “obiectul” nu se lasă uşor cunoscut fiind nu unul, ci multiplu. Dunărea începe prin a fi propriul său izvor, repliere şi curgere, perfectă metaforă a civilizaţiei danubiene, lume “a acţiunii paralele, o construcţie complicată care nu se sprijină decât pe neant”2.

Modalităţile turistice sigure, spune Magris, cu formula “totul inclus în preţ” şi care cuprind până şi vântul care bate, au nevoie de un antidot al finitudinii, o călătorie care să aibă arhitectură, dar călătorul să poată opera deconstrucţia peisajelor arhicunoscute spre a le descoperi pe cele ideatice, ascunse, interioare, fiindcă de la Heraclit fluviul este, prin excelenţă, simbolul întrebării asupra identităţii, iar de la Descartes – „care începe să aibă idei limpezi şi distincte tocmai pe malul Dunării, la Neuburg, în 1619, unde se afla la invitaţia ducelui de Bavaria”3 – un pretext pentru a înţelege cum funcţionează gândirea, asemănător unei bucăţi de ceară topită care curge descriind noi figuri. Dunărea, în poezia lui Hörderlin “Istrul” (în traducerea românească “La izvoarele Dunării”, datorată lui Şt. Augustin Doinaş) este “un fluviu al melodiei, limbaj adânc şi secret al zeilor, cale ce lega Europa de Asia, Germania de Grecia”.

Polemicile legate de izvoare în cazul unui fluviu al superlativelor, cu cei 200 miliarde de metri cubi de apă pe care îi revarsă anual în Marea Neagră, reprezintă un pretext pentru a deschide o nouă investigaţie cu alte unghiuri de abordare decât cele cunoscute deja.

Arhitectura călătoriei propusă de Magris este ca şi viaţa sau apa, mişcare de imagini şi reprezentări, şi, nu mai puţin, pedagogie a privirii şi “lecturii”, istorie şi poezie, după cum ceruse imperios lumii moderne să admită şi să practice pentru condiţia spiritului Nicolae Iorga, într-un eseu despre evoluţia ideii de libertate, frânată, tocmai “astăzi” (1938), de tirania manualului unic4.

Mai întâi, Magris aruncă în joc ideea de imensitate în opoziţie cu finitudinea fiinţei şi mentalităţii punctului fix, Dunărea în legătură cu Universul, prin acel străvechi, Ur-Danubius alături de Ur-Rin şi Ur-Mosella, ape ale oceanului originar. În eneocen (între 60 şi 20 milioane de ani) fluviul se vărsa în dreptul Vienei de azi în marea Thetis şi în Marea Sarmaţiei o imagine care contrastează puternic cu dificultatea de a-i stabili fără echivoc izvoarele. Hőlderlin, utilizând un alt limbaj, sugerează unitatea simbolică ce precedă şi integrează unităţile discrete: “se mai află încă zeităţi ascunse, neînţelese de către oameni în întunericul exilului şi al sciziunii moderne, însă vii şi prezente.”5 O sciziune care se manifestă în polemica şi incertitudinea izvoarelor ca şi reversul său, în oglindă, “pretenţia” de certitudine, intrare sigură în Multivers.

Izvorul oficial al Dunării este o conductă, la Donaueschingen, în curtea castelului familiei Fűrstenberg din Munţii Pădurea Neagră (loc atestat din vremea împăratului Tiberius), ipotetic loc de întâlnire între Dunăre şi Rin, devreme ce la etaj, în bibliotecă, se află manuscrisele wagneriene ale operelor Parsifal şi Inelul Nibelungilor, iar în grădină se ţineau festivalurile organizate de compozitorul Paul Hindemith, victimă a nazismului. Poemul lui Holderlin “La izvoarele Dunării” a stat la baza conferinţei din 1942 a lui Martin Heidegger, controversatul filozof german, dar şi în centrul interogaţiilor contemporane pe care filmul cu acelaşi titlu realizat de doi regizori australieni, David Barison şi Daniel Ross, un documentar-eseu care, pe parcursul unei călătorii de 3000 km în cele nouă ţări unite de apele Dunării aprofundează în conversaţia cu regizorul Hans Jurgen Seiberg şi cu filozofii francezi influenţaţi de gândirea heideggeriană, Philippe Lacoue Labarthe, Bernard Stiegler, Jean Luc Nancy – teme heideggeriene: relaţia dintre tehnologie şi natură, dintre istorie şi prezent, dintre istoria ideilor şi reîntoarcerea miturilor.

Un film despre ruinele rămase după războiul din fostul spaţiu iugoslav, despre întrepătrunderea dintre vechea şi noua Germanie, despre minunile ştiinţei inginereşti şi despre recuperarea lentă a miturilor naţionale şi a celebrărilor, film a cărui premieră cu casa închisă, la festivalul internaţional de film documentar de la Rotterdam în 2004, a demonstrat actualitatea temei dunărene.

La presupusele izvoare, Dunărea este doar firul de apă care iese dintr-un jgheab (o conductă din 1820 care captează apa) se varsă după câţiva zeci de metri în pârâul Brigach, adică într-un braţ al său, ceva ce pare greu de înţeles. În consecinţă locul izvorului, esenţial pentru o indicaţie geografică precisă, este mutat spre o altă iluzorie certitudine, la 40 km distanţă, într-un alt jgheab, într-o casă veche şi întunecată din orăşelul Furtwänger, unde bătrâna proprietară a pajiştei inundate de apa izvorului care curge în sens invers spre acoperişul casei spre a dispărea în stânca din spate, îşi amintea de Sulina, locul unde marele fluviu se varsă în mare. Această dispută, ”o chestiune de jgheaburi”6 nu face decât să alimenteze supoziţiile despre fragilitatea convenţiilor, despre caracterul fantasmatic şi tranzitoriu al “realităţii”, fluviul Dunărea, care în mitologiile popoarelor din zonă curge direct din apele cosmice, fiind întâi de toate un centru al imaginarelor înscris în literaturile popoarelor din această parte a Europei. Pentru scriitorul Ivar Ivask care gândeşte prin categoria (istorică şi culturală) de Europa Centrală – deşi astăzi o parte din ţările la care se referă sunt relocate în regiunea europeană de sud-est şi Balcani – o defineşte drept “o paranteză vagă şi plurilingvă “ oscilând între “mai definibila” Germanie la vest şi Rusia, la est7. Un spaţiu care deşi relocat prin avatarurile istorice şi geostrategice are (sau, cel puţin a avut) o recunoaştere suficientă pentru a pune în evidenţă roadele literare, artistice, teatrale şi filozofice ale “parantezei est-europene”.

Cealaltă Europă, având statut de coridor, în acelaşi timp înăuntru şi în afara Europei, asemeni Dunării în propriul ei izvor şi în legătură profundă cu Rinul, presupune pentru a fi descrisă un parcurs incert şi dilematic aşa cum observa cu îndreptăţire Andrei Pleşu, referindu-se la poziţia României în Balcani. Într-o logică a contradictoriului observaţia sa având valoare paradigmatică ar pune capăt nesfârşitelor dezbateri şi decupaje dilematice în etnologie, antropologie, sociologie şi în istoria civilizaţiei dunărene. Jocul recursiv, inacceptabil pentru gândirea occidentală bazată pe distincţii clare, face din zona dunăreană un loc intermediar, în care fractura civilizaţiilor dispare, lăsând loc împletirii semnelor contrare, un loc ce vulnerabilizează centrul şi structurile sale, ar spune Mary Douglas8, marginea devenind un “loc de întâlnire“ pentru diverse reprezentări despre sine şi meritând probabil, o ajustare a instrumentelor de observaţie şi interpretare la nivelul mutaţiilor produse de procesul de integrare europeană. Aşadar, poate tocmai această sensibilitate mutuală explică interferenţele viabile experimentate în istorie de Occident şi Orient şi poate furniza cheia înţelegerii şi încrederii, într-un demers iniţiatic prin poveştile şi nostalgiile paradisului pierdut invocat de Canetti9. Imaginea copilăriei scriitorului la Rustchuk (Ruse) readuce oraşul multilingv, surprinzător prin individualităţile care îl compun ca punct de lumină în actuala criză a reprezentărilor, în timp ce la nivel macro, regândirea – reîntregirea celor două jumătăţi ale Europei, reînnoieşte în 1986 jurămintele şi imperativele, în “Penser l`Europe” de Edgar Morin10, filozoful francez de origine evreiască din Salonic.

Dar imperativul “continuării istoriei” servit într-o recentă vizită la Bucureşti (mai 2009) de Hubert Védrine, europarlamentar şi fost ministru de externe francez, generează mai mult decât un spirit de fineţe aplicat vechilor nelinişti în “cealaltă Europă”. De la scara celor două Europe la cele două maluri ale Dunării, lectura în oglindă implică o logică cu mai multe valori, nuanţe şi nesfârşite căutări ale stării de echilibru în diversitate şi în convergenţă. În cazul lui Morin, avem un exerciţiu intelectual de model clasic prin valoarea dialogului la vremuri de criză, o criză prelungită trăită dramatic, aproape imposibil de imaginat în toate riscurile din acel moment de implozie a maşinăriei imperiului sovietic sub impactul ideilor lui Gorbaciov drapată în frenezia regăsirii celor două Europe care a urmat după căderea zidului Berlinului. Canetti, Morin şi nu în ultimul rând, Victor Neumann în cartea sa dedicată lui “homo europaeus “11 refac punţile dintre Occident şi Orient şi privesc spre Imperiul Otoman, unde comunităţile evreieşti au primit protecţie şi recunoaştere – membrii acestora au avut acces la poziţii înalte fiind negociatori, negustori, consilieri ai sultanilor, medici şi avocaţi – şi s-au putut dezvolta beneficiind de libertatea religioasă ca şi de o neîngrădită libertate de mişcare atât de preţioase pentru o diasporă, în contrast cu sângeroasele persecuţii religioase la care evreii erau expuşi în Europa evului mediu. Apoi, din adâncimea mileniilor, spiritul unui un alt mare imperiu, cel Bizantin, restabileşte punţi intelectuale spre Apus dincolo de graniţa otomană, prin vastele coridoare comerciale şi culturale (ipoteza istoricului Răzvan Teodorescu din 1974)12, reflectând, prin difuziunea ideilor şi conexiunile particulare, perenitatea tipului în variabilitatea formelor, spre deosebire de imaginile în oglindă, unde noţiunea de spaţiu-nişă a spiritului liber se deşiră în lupta acerbă pentru putere prelungită în extensiile fantasmatice ale ego-ului politic, în stereotipii mentale şi ideologii, salve tun şi confruntări de interese. În sec. XVII-XVIII, influenţele venind dinspre sud traversau Dunărea şi Valahia prin mai multe “noduri” – Braşov, Timişoara, ş.a., la care fusese legat până şi anonimul Râmnic, în drum spre Budapesta şi Viena, dar şi prin Polonia spre Nordul Europei precum şi în sens invers, într-o geografie care desfide simplitatea interpretărilor şi amplifică figura simbolică a Dunării, arteră de comunicare şi difuziune în cadrul reţelei de centre spirituale, filozofice, culturale intersectând diverse sensuri de mişcare a ideilor şi mărfurilor între est şi vest, între nord sud. Arborescenţă intersectând reşedinţe nobiliare şi centre comerciale interferând cu cea levantină – otomană, manifestându-se distinct de balanţele dintre puterile politice şi militare manifestate în relaţiile de proximitate, flux-reflux şi difuziune, mişcarea pe Dunăre şi mai departe, în adâncimea spaţiului, amplificând imaginea diversităţii de semne în oglinda apei care le întreţese într-o arhitectură dinamică a vieţii înregistrând efectele conflictului, rivalităţilor şi strategiei dar şi avantajul mobilităţii asociate cu câştigul, migraţia sau pendularea între maluri, experienţa dramatică sau solidară a alterităţii şi riscului rezultând din schimb şi interferenţa între sud şi nord, între vest şi est.

Comparând Dunărea cu Rinul, Claudio Magris afirmă că Dunărea este fluviul de-a lungul căruia se întâlnesc, se încrucişează şi se amestecă popoare diferite în loc să fie, precum Rinul un paznic al legendelor, al “purităţii neamului”. Magris se alătură celor care consideră “Dunărea un fluviu austriac” în centrul mitului habsburgic şi al său “spirit vienez” întruchipare a unei “koine” plurale, supranaţionale13. “Dunărea este fluviul Vienei, al Bratislavei, al Budapestei, al Belgradului, al Daciei, este “panglica ce străbate şi înconjoară totul precum Okeanos, lumea grecească”. Mai întâi pentru că “Dunărea însăşi este “Mitteleuropa germano-maghiaro, romanică, slavă, ebraică”, apoi pentru că în matricea civilizaţiei dunărene de azi, “sunt înscrise trăsăturile canonizate ale mitului habsburgic, simbioza între nepricepere şi înţelepciune, dificultatea de a acţiona care devine prudenţă şi strategie” .

 Dunărea şi sentimentul central – european al continuităţii timpului

Curgerea apelor fluviului sugerează analogii cu o moralitate a timpului “legea autentică vine din secole şi se confundă cu durata – face să apară trecutul ca bun deoarece în el se întrevede cât de bună e legea cea blândă şi cât de bine a organizat ea lumea”, legitimitate acestuia împletindu-se cu “scurgerea lentă şi monotonă a vieţii înnobilată de artă”14.

Dunărea, chemată de Magris la reconstituirea unei situaţii fictive dar generalizabile circulând ca model cultural, oferind posibilitatea imitării, retrăirii, redefinirii, care include şi formele degradate de “real” şi în alte locuri ale Europei Centrale, experienţă rearticulată cu trecutul în casa romancierului austriac Adalbert Stifter pe malul Dunării, întărită imaginar prin evocarea romanului acestuia, Der Nachsommer (“Vara indiană”, 1857), unde vorbeşte despre socializarea dificilă a unui tânăr pe nume Heinrich a cărui evoluţie e ameninţată de prozaismul lumii, de obstacolele pe care realitatea “modernă” le opune valorilor “clasice”. Este portretul idealizat al individului din clasa medie care locuieşte” în interiorul” unei reprezentări, o microarmonie bazată pe preţuirea simplităţii şi naturii, spre deosebire de eroii lui Flaubert “în a căror inimă s-a cuibărit deja proza lumii devenind o componentă a personalităţii lor”.

Heinrich îşi apără o “natură proprie”, ţine la distanţă vulgaritatea făcându-şi iluzii că viaţa sa interioară ar putea rămâne imună. Opţiunea lui Heinrich, asemeni austriacului din clasa medie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, apare în lectura lui Magris acel punct de conexiune cu lumea de astăzi, fiind o modalitate de a regăsi echilibrul pierdut dintre cultură şi istoria incluse în structurile cotidianului, ca axiologii ale discursul literar, un discurs care în cazul unor autori precum Stifter sau Grillparzer aspiră la o armonie interioară cu ritmurile naturii, cea care se opune tiraniei lui “acum” şi se proiectează în speranţele multor europeni de astăzi care se reîntorc la vechile valori. Grija vienezilor pentru parcuri şi grădini, şi, nu mai puţin, pentru trecut şi identitate, elanul de a recondiţiona mobile şi locuinţe, atrag atenţia asupra vechilor clădiri, ca asupra unui sine autentic aflat în pericol şi care mai poate fi salvat.

Patrimoniile istorice formate din străzi, clădiri vechi şi parcuri ameninţate de dorinţa de câştig imediat şi de figura jucătorului în arena globală în favoarea marilor proiecte imobiliare aducătoare de câştig şi notorietate reprezintă în mentalul social un semnal de pericol asociat cu tot ceea ce conferă sens identităţii publice şi personale, continuităţii şi comunităţii. Se află în Austria, ca şi în Franţa, Marea Britanie sau Germania în centrul revoltei împotriva sentimentului de pierdere a reperelor care se manifestă ca o presiune a tehnologiei asupra percepţiei spaţiului şi temporalităţii ce se întoarce împotriva comunităţii, a vecinătăţii prietenoase, aflate în opoziţie cu mişcarea accelerată a oraşelor moderne care înghit spaţiu, “continuând politica prin alte mijloace”, reflectând o logică a confruntării între vechiul autentic, tehnologie şi valurile “nomade”. O confruntare relevată de Paul Virilio, urbanist şi filozof politic, demonstrată în Lost dimension (1991), Pure war (1997) dar mai ales în “Speed and Politics“ (1977) şi esenţiale pentru înţelegerea forţelor delocalizării şi globalizării. Personajul lui Stifter devine imaginea în oglindă, tulburătoare pentru omul occidental de astăzi ale cărui repere sunt dislocate şi relocate instantaneu oriunde şi pretutindeni în acelaşi mod impersonal, marcat de sublimul tehnologic, făcând să dispară diferenţele între “spaţii lume”, spiritul Dunării este o chemare la “a continua istoria” într-o dimensiune a identităţii acceptate şi împărtăşite larg.

Asumarea identităţii europene implică salvarea patrimoniilor tangibile şi intangibile ale regiunilor, salvare a sinelui social de la negare, un sine care vorbeşte din interiorul istoriei culturale asumând şi alte căi decât deconstrucţia radicală, urmând paşii unei ecologii a spiritului, acţiune care unesc şi solidarizează devenind “autopoiesis”, negare a competiţiei şi junglei oarbe despre care vorbesc lucrările lui Humberto Maturana program care renaşte în acţiuni simple: plimbându-te metodic, precum o făcea Stifter însuşi, ascultând murmurul fluviului cu o sensibilitate regăsită pentru apele care “curg, în ritmul său domol, în cadenţa stilului şi vieţii sale”15.

Dacă literatura a pierdut într-o anumită măsură acest balans între experienţa interioară, sensibilă şi cea exterioară, conceptuală, privirea din spaţiu – cea care i-a modificat fundamental viziunea ştiinţifică asupra pământului biologului James Lovelock – din afara cadrului cotidian sau a celui istoric – accede tulburător la conştiinţa fragilităţii şi a riscului destabilizării interdependenţelor care fac posibilă viaţa şi dezvoltarea de-a lungul fluviului în căutarea echilibrelor care dau sens prin ritm, dimensiuni, percepţie apartenenţei la un tip de civilizaţie, civilizaţia dunăreană. A construi şi a menţine implică o educaţie a identităţii dunărene interculturale aflată în contradicţie cu pierderile de memorie într-un spaţiu de joc unificat şi simplificat de speculaţie şi tehnologie fără a lua în calcul multiplicarea riscului pe care o comportă returul în real. De la real la imaginat şi invers, de la scenariu şi model la real-izare destinul unui personaj real sau imaginar reflectă, chiar fără s-o ştim, sau chiar fără să admitem, o recursivitate, timpul “real” accelerat electronic unind paradoxal punctele diferite care făceau posibilă demarcaţia între economii, civilizaţii şi culturi.

Un impuls al imediatului, a evenimenţialului reacţie la temporalitatea proiectată, împinge modelul lui Braudel16 într-o arie în care acesta nu ar fi fost de acord să o implice spre a evita să se desprindă de condiţia de relevanţă a celor trei durate (probabil de teamă că l-ar fi obligat la o confruntare cu cea de-a patra temporalitate, cea imaginară, cea în care scenariile întâlnesc miturile, pentru istoric imposibil de acceptat, dar relevantă pentru analiza fenomenologică). Pierre Bourdieu a respins şi el antropologia istoriei personale, considerând-o ficţiune şi susţinând că ştiinţa apare prin opoziţie cu imaginarele, prin generalizare şi prin distanţare de simţul comun, o identitate povestită fiind o identitate imaginată, deci modificată. Realitatea ca suprapunere a timpului “real” cu cel al diverselor proiecte şi entităţi emergente reflectă importanţa interacţiunilor, a mutărilor şi a feed-back-ului în jocului decizional şi în producţia de realitate prin instrumente non-materiale, calculate, imaginate, precum banii electronici, speculaţiile de bursă, etc. şi ne oferă cheia unei clarificări metodologice.

Intervenţiile cunoaşterii şi mai ales a celei legate de psihologizarea întregului “aparat” al realului economic (de la deciziile brokerilor de pe Wall Street la publicitatea comercială şi politică) încâlcesc raporturile ştiinţei politice cu imaginarele sociale şi reflectă o dominantă culturală, revanşă a memoriei colective a referentului natural al identităţii, componentă inalienabilă a lumii postmoderne. Aceste mari corpusuri de imagini ale sinelui pe care Bergson le-a “intuit” ca fiind însăşi memoria, amorsând, peste timp, nu numai o psihologie dar şi o sociologie a sensibilităţii ca terapie a graniţelor, “parte integrantă din comportamentul uman”17.

Pe Dunăre destinului romancierului austriac şi lumea sa imaginară ar putea fi reduse la anecdotic dacă n-ar fi înrădăcinate în tradiţia conservatoare austriacă, în acea stabilitate iluzorie, în armonia unei spiritualităţi seculare, ilustrată şi de ciclurile de lieduri ale lui Franz Schubert, un triumf al duratei lungi care nu ţine seama de evenimente şi de rupturi şi în care fiecare popor se construieşte pe sine prin cultură, intersectând sau nu istoria modernă şi imaginea statului. Discreţia şi detaşarea de timp este credo-ul oricărui intelectualul austriac. La moartea lui Stifter muzica funebră este interpretată de Anton Bruckner – autorul monumentalelor simfonii post-romantice – nelipsite astăzi din repertoriul marilor orchestre ale lumii, în acel moment, un “simplu” organist la domul din Linz, mulţumindu-se cu o viaţă sobră, nedeosebindu-se în multe privinţe de cea monahală. Viaţa, opera şi casa lui Stifter îi apar lui Claudio Magris pline de mister, de nobleţea armoniei spirituale şi a unei vieţi trăite cu grija pentru normă şi echilibrul interior, un climat definit ca microarmonie. La polul opus ameninţă “ciclopicul Linz”, pe care Hitler voia să-l reconstruiască, şi care, din fericire, nu s-a materializat. Refugiul utopic al bătrâneţii al lui Hitler, “după ce va fi consolidat Reichul milenar”, “un teritoriu vid de viitor, asaltat de neliniştea maniacală de a-şi îndeplini repede obiectivele”.18

În opoziţie cu obsesia competitivă a lui Hitler, remarcată de Canetti, spiritul dunărean se manifestă în dimensiunea modului de viaţă al clasei mijlocii austriece care ar putea fi integrat unei imagini comune dunărene. Virgil Nemoianu relevă importanţa “etosului instruirii” o valoare a civilizaţiei moderne central-europene pe care o consideră element de legătură între Europa Centrală – Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România de astăzi19 şi valorile democraţiei anglo-saxone, căci, susţine autorul, “nu pe munca aducătoare de câştig ori pe realizările individului s-a întemeiat etosul Europei Centrale ci mai degrabă pe acumularea de cunoştinţe şi pe recunoaşterea comunitară a importanţei instruirii, înţeleasă ca măsură a tuturor meritelor umane şi ca vehicol al avansării sociale.”20 El doreşte să restituie noii Europe de după 1989 identitatea sa intelectuală, culturală pierdută. Anul 1989 este un punct 0 de la care porneşte noua realitate, confuză, ieşind din criza profundă a comunismului, printr-o asumare a argumentului economic inviolabil, orientându-se treptat şi aproape exclusiv prin valori mercantile şi individualism. Etosul instruirii poate reconstitui o hartă unitară a Occidentului, puntea între Europa de mijloc şi spaţiul anglo-american acolo unde individualismul nu a distrus comunităţile ci le-a pus în mişcare, etosul instruirii convertit în societatea cunoaşterii fiind spiritul care uneşte şi omogenizează un spaţiu de civilizaţie şi de resurse împărtăşite.21

Această operaţie de resuscitare şi de reaşezare a diverselor paliere pe o traiectorie comună europeană imperios necesară, poate fi extinsă şi în sfera divertismentului care joacă un rol de liant în spaţiul Europei centrale multiculturale şi între diversele medii sociale fiind acea oglindă idealizată, strălucitoare, clişeu al lumii împestriţate dunărene: opereta.

Opereta este un fenomen al culturii populare moderne, trecut sub tăcere în virtutea dihotomiei serios-neserios, arondat Vienei şi competiţiei muzicale dintre Viena, Paris şi Budapesta, o competiţie care le unifică sau le distinge. Marchează identitatea multiplă a divertismentului muzical loc de convergenţă şi convivialitate păstrând particularităţile etno-culturale ale spaţiului dunărean cu continuităţi şi alternanţe de ritm şi paşi, ilustrând prin diversitatea patrimoniului de melodii şi ritmuri de dans ale popoarelor din imperiul habsburgic nu doar o nouă formă de concert, cu un rit al audiţiei colective, ci un moment de dilatare a percepţiei de sine în relaţie cu alteritatea, pe care aplauzele o fac acceptabilă şi dezirabilă şi care translatează cadrului cald al comunităţii în teatru. Loc de întâlnire modern şi de vibrantă instituire a conceptului de sferă „publică” înainte de a uita de sinele cult şi sensibil. În acest spaţiu sunt proiectate ideile care animă saloanele aristocratice, lojile masonice şi care dizolvă cel puţin în parte distanţele sociale, transparentizează şi expun strălucirea curţii imperiale spre deliciul mulţimilor de privitori fiind o versiune secularizată a catedralei. Sala de spectacol şi de concert abordată de jos, dinspre galerie, în sus, spre loji, animă un spaţiu intermediar al elaborării estetice sau prezentării fruste a scenelor şi personajelor din teatrul popular în operetă ducând dincolo de ziduri teme, ritmuri şi armonii împrumutate sau variate liber de micile orchestre şi capele militare în parcuri, păduri, grădini, pavilioane şi kioscuri de vară. Inaugurează siturile deschise în apropierea palatelor, castelelor şi primăriilor conferind o identitate inconfundabilă Vienei, Budapestei şi miza de a rivaliza prin cultură cu alte case nobiliare şi deci un obiect ambiţiei culturale ale principilor bavarezi care au dus pasiunea pentru artă dincolo de rezonabil, o pasiune prelungindu-se în repertoriul trupelor teatrale cu replici care interferează pragmatic mişcarea argumentelor progresiste prin intermediul unui pattern intercultural calibrat de modelele de convivialitate ale popoarelor imperiului ca divertismentul în aer liber, “cultura curei”, a muzicii, dansului şi promenadei, a balului şi chermezei populare. Probabil opereta răspunde unei nevoi de schimbare şi comunicare între stări şi clase, „funcţionează”, se impune şi seduce, cunoaşte un succes răsunător, cuprinde întreg spaţiul dunărean şi european în paralel cu cel anglo-american unde reprezintă o linie de evoluţie care interferează şi fuzionează cu folclorul afro-american şi muzica de jazz atât în ipostaza vieneză cât şi în cea a feeriei pariziene, rezultatul fiind reprezentat de genul musical comedy, atât în versiunea de Broadway cât şi în cea filmică. Apoi revine în Europa şi influenţează spectacolul politic, generează artificialul identităţilor şi stilurilor ready-made, multiplicându-se şi transformându-se industrial în paralel cu autenticul spirit vienez, o esenţă captată în bucla rituală prin care se recunoaşte Vienei statutul de metropolă muzicală a lumii civilizate, demnitate pe care, de altfel, n-a pierdut-o niciodată şi se celebrează ca “acordaj” necesar al întregii Europe cu concertul de Anul Nou.

 Opereta este parte constitutivă a riturilor lumii moderne şi dă seamă pentru modul în care s-a rupt, pe parcursul a ceva mai mult de un secol echilibrul între solid şi fluid, între serios şi spumos, între expus şi ascuns, o reţetă în care jocul şi strălucirea au amplificat atracţia unei lumi care s-a consolidat tocmai ca alternativă la contrariul său, etica protestantă şi realitatea capitalului ca fenomen istoric şi social. Relaţia puritanism-calvinism–capitalism, este doar una dintre liniile arborescenţei care a avut ca efect configurarea unui sistem de valori religioase şi morale, ce justifică existenţa individuală prin legătura directă cu Dumnezeu, iar existenţa umană prin muncă, realizări, auto-disciplină, perfectibilitate morală şi materială.22 Este cazul să argumentăm, afirmă Nemoianu, proeminenţa etosului central-european printre numeroasele tendinţe etice care se manifestă în societăţile occidentale, în America, în versiune secularizată, prin Benjamin Franklin, sau prin tradiţiile familiale.

Conceptele iluministe şi meritocratice, spune V. Nemoianu, nu sunt monopolul spaţiului dintre Germania şi Rusia. Ele trebuie proiectate într-un cadru mult mai larg. Cultura oraşului german, rădăcinile weimariene, revoluţiile instruirii în sec XVII şi XVIII-lea, în Europa de Nord şi Vest, aculturaţia punând la dispoziţie motive şi influenţe care revendică o unitate culturală dincolo de dispersia geografică. O unitate argumentată de Booker T. Washington prin extinderea etosului instruirii la spiritul comunităţilor afro-americane, la orientarea spre progres a clasei brahmane, la idealizarea intelectualului în romanele ruseşti, ş.a. Dacă adăugăm potrivit lui Victor Neumann modelul multilingv şi rigoarea clasică a şcolilor din comunităţile evreieşti în imperiul otoman va trebui, negreşit să continuăm explorările pentru a nu limita orizontul în funcţie de puterea de cuprindere a unui autor sau altul. Revenind la pledoaria lui Virgil Nemoianu, asociaţiile culturale cu scopuri intelectuale şi culturale, cercurile de lectură, ansamblurile muzicale, Schulverein (grupuri pentru înfiinţarea de şcoli private) alături de grupurile pentru răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice şi cluburile politice fac parte dintr-o istorie a iniţiativei luminate, orientate non-profit, inspirate de etosul instruirii al cărui rol se dovedeşte a fi remarcabil în coerenţa şi omogenitatea civilizaţiei dunărene central-europene.

1 Claudio Magris, 1994, Danubius: călătorie dunăreană, Ed. Univers, Bucureşti, p. 10

2 ibidem, p. 22

3 ibidem, p. 17

4 Nicolae Iorga, 1987, Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti

5 Poemul “La izvoarele Dunării”, trad. Stefan Augustin Doinaş

6 C. Magris, op.cit., p. 7

7 Ivar Ivask, Coloana infinită, în Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, ed., 1996, Europa centrală,Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iaşi, pp. 244-245

8 Mary Douglas, 1996, Purity and Danger: An analysis of Concepts of Polution and Taboo, Routledge an, New York/London

9 Elias Canetti, 1990, Die gerettete Zunge,Geschichte einer Jungend, Fischer, Frankfurt am Mein, tradus în lb. rom. “Limba salvată, istoria unei tinereţi”, 1984, Ed Dacia, Cluj – Napoca

10 Edgar Marin, 1990, Penser l´Europe, Gallimard, Paris; într-un articol publicat în Le Monde în numărul ediţia din 22.06.2005, Morin afirmă « Ce qui est important dans la culture européenne, ce ne sont pas seulement les idées maîtresses (christianisme, humanisme, raison, science), ce sont ces idées et leurs contraires. Le génie européen n’est pas seulement dans la pluralité et dans le changement, il est dans le dialogue des pluralités qui produit le changement. Il n’est pas dans la production du nouveau en tant que tel, il est dans l’antagonisme de l’ancien et du nouveau (le nouveau pour le nouveau se dégrade en mode, superficialité, snobisme et conformisme).

11 Victor Neumann, 2006, Tentaţia lui homo europaeus Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, Polirom, Iaşi

12 Răzvan Theodorescu, 1974, Bizanţ, Balcani,Occident, la originile culturii medievale româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti

13 ibidem, p. 24

14 Adalbert Stifter, 1999,The Indian Summer, Peter Lang Pub. Inc., în original, Der Nachsommer, 1857

15 ibidem, p. 129

16 Fernand Braudel, 1994, Gramatica civilizaţiilor, trad. Dinu Moarcaş, Meridiane, Bucureşti

17 Carta Europeană a Regiunilor de graniţă şi transfrontaliere, p. 18

18 Magris, Un necrolog la Linz, op.cit., pp. 126-127

19 Virgil Nemoianu, Cazul etosului central – european, în A. Babeţi, C. Ungureanu, 1997, Europa Centrală, Polirom, p. 168

20 ibidem, p. 170

21 în campaniile electorale de tip grassroots, conferind periodic, substanţă şi reechilibrările crezului, spiritului practic, vieţii publice şi comportamentului politic în SUA

22 ibidem, p. 175

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: